Sărbătorile Sfintei Cruci
Crucea răstignirii Mântuitorului, cel dintâi obiect sfânt al religiei creştine, a fost îngropată sub temeliile templului păgân ridicat de împăratul Adrian pentru a da uitării urmele materiale ale evenimentului crucificării şi Învierii lui Hristos. După descoperirea Sfintei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii.
Din secolul al IV-lea, cinstirea Sfintei Cruci se dezvoltă de la o cinstire particulară creştină la o manifestare în mod public, datorită, în primul rând, a apariţiei pe cer a semnului crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câştigă lupta din anul 312 împotriva lui Maxenţiu, şi, în al doilea rând, prin descoperirea Crucii la anul 326 de către mama Sfântului Constantin cel Mare, Sfânta Elena. Cultul Sfintei Cruci a fost dezvoltat o dată cu sfinţirea din 13 septembrie 335 a vestitei biserici a Sfântului Mormânt cu basilica Sfintei Cruci, construite de împăratul Constantin cel Mare pe locul răstignirii Domnului Iisus Hristos. În această basilică a fost depusă cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, care a devenit loc de pelerinaj. Cultul liturgic al cinstirii Sfântului Lemn s-a dezvoltat în secolul al VII-lea, când, în anul 629, împăratul Heraclius a recuperat Sfânta Cruce luată de regele Chosroes al perşilor în anul 614 şi a depus-o la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, adăugând o nouă strălucire cultului public al Sfântului Lemn. Din cauza pericolului invaziilor arabe asupra Locurilor Sfinte, Lemnul Sfintei Cruci a fost depus la biserica Sfânta Sofia, iar apoi părţi din ea au fost împrăştiate în toată lumea creştină. Părţi din Lemnul Sfânt au ajuns şi în ţara noastră. Cinstirea Sfintei Cruci s-a manifestat prin numeroase forme, precum facerea semnului Sfintei Cruci sau închinarea şi invocarea ei în diverse împrejurări şi momente, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, cuvântări şi imne de laudă, dar cea mai importantă formă de cinstire a fost şi este cea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice rânduite de Biserică.
Înălţarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători ortodoxe Cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie. În această zi sărbătorim, de fapt, două evenimente deosebite din istoria Lemnului Sfintei Cruci. Primul eveniment este reprezentat de aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie, anul 335, iar al doilea eveniment este caracterizat de întoarcerea Sfintei Cruci de la perşi în anul 629 pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste la biserica Sfântului Mormânt sau a Sfintei Cruci din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630. După o cronică anonimă, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ar fi luat fiinţă în anul 335, când în ziua de 13 septembrie a avut loc sfinţirea celebrei basilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunaţi acolo cu acel prilej mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată de pe amvonul bisericii, Sfântul Lemn al Crucii răstignirii pentru ca să-l vadă şi să-l venereze toţi cei de faţă. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălţării sau Arătării Sfintei Cruci. Cu timpul, sărbătoarea principală de la 13 septembrie, adică aniversarea anuală a sfinţirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înălţarea solemnă a Sfintei Cruci, a rămas în umbră şi deşi a fost celebrată prin slujba zilei, care figurează încă în Mineiul ortodox pe septembrie, la ziua de 13, ea a rămas ca o simplă înainte-prăznuire a sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci de a doua zi, 14 septembrie, pe care a trecut accentul principal. Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălţarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra Lemnul Crucii Răstignirii de la descoperirea lui până la 634, când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnă prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă s-a păstrat acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a întins şi în părţile Constantinopolului unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare, mai ales din secolul al VII-lea de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol în anul 634. Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci s-a generalizat treptat în toată Biserica de Răsărit. Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea aduce aminte de Patimile şi moartea Mântuitorului.
Semnul iubirii mântuitoare a lui Hristos A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Paştilor, numită „Duminica Sfintei Cruci”. Această sărbătoare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea şi este cu dată variabilă. Caracteristica slujbei din aceste două sărbători principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne şi venerării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie şi Liturghie. El înlocuieşte şi aminteşte ceremonia liturgică a expunerii sau înălţării solemne şi a venerării generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor, dar care a pierdut din importanţă şi din strălucirea de odinioară, deoarece a fost eclipsată de ritualul posterior al Prohodului. Sărbătoarea are la origine mutarea unui fragment din Lemnul Sfintei Cruci de la Ierusalim la Apameia pentru construcţia unei biserici. Potrivit Typikon-ului catedralei Sfintei Sofia din secolele IX-X, praznicul Sfintei Cruci apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica. Prăznuirea s-a extins la întreaga săptămână a IV-a, pentru a permite populaţiei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marţi şi miercuri erau rezervate bărbaţilor, iar cele de joi şi vineri, femeilor. Din cauza faptului că praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, pentru a solemniza mai mult sărbătoarea Sfintei Cruci a fost necesar transferul praznicului Înjumătăţirii postului într-o zi de duminică. Crucea are un rol fundamental în anul liturgic şi mai cu seamă în timpul Postului Mare, în care îi sunt consacrate numeroase tropare. Ea este semnul pogorârii lui Hristos şi al iubirii Sale de oameni mântuitoare.
Cinstirea Sfintei Cruci, un dar de la Dumnezeu În calendarul ortodox mai avem încă două sărbători, fără prăznuire, şi anume „Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”, din 1 august, care coincide cu începutul postului Adormirii Maicii Domnului. Sărbătoarea are scopul de a aminti eliberarea minunată a grecilor din robia saracinilor în timpul împăratului Manuel Comnenul secolul al XII-lea, cu ajutorul Sfintei Cruci. Altă sărbătoare fără ţinere a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prăznuim pomenirea „Arătării semnului Sfintei Cruci pe cer” în timpul împăratului Constantie, fapt petrecut probabil la anul 351 şi relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constantie. De asemenea, pentru cinstirea permanentă a Sfintei Cruci în serviciul zilnic al Bisericii Ortodoxe au fost rânduite zilele de miercuri şi de vineri. Venerarea Lemnului Crucii e un dar dat de Dumnezeu, precum se arată în una din cântările slujbei Sfintei Cruci: „Mare eşti, Doamne, şi mult milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum făcătoarei de viaţă Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile şi picioarele Tale, pe care s-a vărsat sângele din preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viaţă”.
Ioan Buşagă
