SFÂNTUL NECTARIE TAUMATURGUL – Crâmpeie din ultimii ani de viață (I)

Începutul legăturilor duhovniceşti

Pentru ierarhul dăruit cu înţelepciune dumnezeiască şi stăpânit de dorul de a fi împreună cu Hristos şi de aşteptarea chinuitoare de a vedea frumuseţea de necuprins cu mintea a chipului Său, singura soluţie care-l mai putea mângâia era retragerea la mănăstire. O vedem limpede în scrisorile trimise mai târziu ucenicelor sale din Egina. Fiind un om întru totul sfinţit, înţelept cu duhul şi foarte pătrunzător, a cântărit ce era mai important: să rămână şi să slujească mai departe Seminarul Rizarios sau să se retragă ca preot la o mănăstire, unde lumina duhului său avea a spori şi mai mult? A ales mănăstirea. De altfel, se apropia de bătrâneţe şi ar fi preferat să-şi petreacă ultimii ani în căinţă si în rugăciune, „la picioarele” iubitului său Iisus.

Pronia dumnezeiască, cea care rânduieşte lucrurile cu mult timp înainte, a făcut să apară şi împrejurările potrivite. La Seminar opera sa de strălucit educator şi de păstor fără turmă născuse o foarte intensă mişcare creştină, în sânul unui popor ce se aflase aproape nepăstorit. Deşi centrul ei era Rizarios, mişcarea a crescut şi s-a întins la acea vreme în toată Atena. Credincioşii de toate categoriile priveau ca pe o mare cinste şi o mare binecuvântare a-l primi pe Părinte în casă, fie doar pentru câteva ore. Blândeţea şi smerenia acestui ierarh sfânt şi înţelept, oglindite în toată făptura-i şi în felul plin de evlavie în care slujea, readucea la viaţă sufletele celor adunaţi, cu cuvinte mai dulci decât mierea.

Lucrurile s-au întâmplat astfel: odată, Părintele se afla în casa unui om cu stare, Mathopulos, fratele ieromonahului Eusebie. În acea casă, atunci, s-au pus temeliile una mănăstiri. Părintelui i-a fost dat să cunoască un suflet îngeresc, pe Hrisanthi cea oarbă. Tânăra îşi pierduse vederea după trup din anii prunciei, dar Dumnezeu îi deschisese ochii sufletului. Sufletul ei sorbea cu nespusă bunăvoinţă tot ce credea a-i fi de folos şi spre îndrumare de la oameni înduhovniciţi şi de la biserică, unde mergea cum este rânduit. Cu toate că nu ştia carte deloc, dragostea ei de a învăţa şi curăţia minţii o făceau să semene cu un teolog.

Tânăra Hrisanthi s-a spovedit la Părintele Nectarie, care a fost copleşit de sfinţenia vieţii fetei. Era oarbă, dar ochii sufletului îi erau deschişi şi vedeau îngeri. Tânăra avea mai multe prietene de vârsta ei, fecioare care aleseseră să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Toate doreau să aibă un părinte duhovnicesc care să le înveţe şi să le călăuzească, căruia să-i încredinţeze cârma sufletului lor. În inima lor prinsese rădăcini dorinţa de a se călugări.

Hrisanthi le-a adus şi pe prietenele ei la Părinte, să-l cunoască şi să se spovedească. Ele i-au mărturisit Arhiereului lui Hristos marea lor dorinţă de a se face monahii. Aceşti copii ai Domnului, cunoscându-l pe Prea Sfinţitul Nectarie, şi-au aflat mângâierea dorită a sufletului, iar dorinţele lor, o binecuvântată împlinire. În persoana sa luminoasă şi-au aflat părintele duhovnicesc şi deopotrivă ocrotitorul sufletelor şi trupurilor lor.

Părintele, al cărui nestrămutat ţel era acela de a fi asemenea lui Hristos, pe Care se străduia a-L urma în toate le-a primit în inima sa milostivă pe aceste fecioare sărace, dar nespus de evlavioase. El însuşi simţise de mai multă vreme chemarea de a se depărta de cele ale lumii şi se gândea în ce chip se va retrage la mănăstire. Vedea că această adunare de cinci sau şase fete avea, pe lângă o gândire dreaptă, şi neabătută şi statornicie. Cu pătrunderea sa şi datorită rugăciunilor, vedea că în viitor voia lui Dumnezeu era să întemeieze o mănăstire de maici. Unde însă? Pentru sine îşi dorea mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din insula Skopelos. Dar Dumnezeu unde voia oare? De aceea înţeleptul Părinte le-a îndemnat pe aceste noi fiice ale sale, afierosite Domnului, să cerceteze şi să afle un loc potrivit Şi să-L înştiinţeze de îndată ce-L vor fi găsit. După ce au căutat în mai multe părţi, au găsit în sfârşit în Egina o mănăstire veche, căzută în ruină, ce avusese hramul Izvorul Tămăduirii. Fecioarele l-au convins pe Prea Sfinţit că acela era întocmai locul pe care-l căutau şi astfel i-au înfrânt şi ultimele îndoieli. După ce Părintele s-a încredinţat el însuşi în cursul unei vizite făcute în Egina, şi-a dat consimţământul să se aşeze lângă mănăstire până ce vor fi gata chiliile. Oamenii înstăriţi ai locului s-au arătat interesaţi de refacerea mănăstirii, aflată la o distanţă de numai şase kilometri de oraş, şi s-au arătat doritori să ajute la repararea construcţiilor pe jumătate dărâmate.

În vara anului 1904 trei tinere, având-o drept stareţă neunsă încă pe fecioara cea oarbă, dar luminată de Sfântul Duh, s-au aşezat lângă vechea mănăstire părăsită, în locul numit Xantos. Deşi le dăduse consimţământul viitoarelor călugăriţe să se aşeze acolo, Părintele, ca un suflet sfinţit ce era, mai aştepta încă să se arate voia Domnului. Într-o scrisoare către fiicele sale duhovniceşti, purtând data de 19 octombrie 1904, le vesteşte

„că Dumnezeu ne-a descoperit voia Sa cea sfântă cu privire la întemeierea noii mănăstiri şi că a binevoit ca această sfântă mănăstire să se ridice şi sa strălucească”.

Le mai încunoştinţa că Arhiepiscopul Atenei nu numai că le binecuvântase lucrarea, dar le făgăduise că va face tot ce era necesar ca noua mănăstire să nu se afle sub ascultarea altei mănăstiri, ci să se rânduiască drept locaş de sine stătător. Părintele le spunea şi că Arhiepiscopul făgăduise de asemenea să le sporească obştea cu alte câteva măicuţe de la Mănăstirea Kalamon. Pe lângă acestea, Prea Sfinţitul Atenei aprobase ridicarea unei biserici pe cheltuiala unei binefăcătoare, pe numele său Alexandra, biserică pe care avea intenţia s-o sfinţească el însuşi de Paşte.

Aşa cum reiese din scrisorile sale, care fac dovada unei adânci şi dumnezeieşti înţelepciuni, scrisori pe care le vom cuprinde în această carte, Sfântul nostru Părinte îşi luase asupra-i, pe lângă celelalte obligaţii, şi pe aceea de a se în griji de mănăstire. Judecata sa înţeleaptă şi iubirea ce le-o purta monahiilor şi mănăstirii, din care voia să facă un centru spiritual de slujire a lui Dumnezeu, se văd limpede din grija cu care se preocupa de toate treburile mărunte ale locaşului. Citindu-i scrisorile, nu putem să nu i le admirăm. Cineva, care nu este părtaş la iubirea lui Dumnezeu, obişnuit fiind să despartă lucrurile pe care le socoteşte mai puţin însemnate de întregul căruia îi aparţin, s-ar mira foarte tare văzându-l pe Părintele nostru cu câtă dragoste se îngrijea de treburile cele mai neînsemnate, în vreme ce el era o pajură obişnuită a căuta numai înălţimile vederilor dumnezeieşti.

În acest om sfânt se revărsase prisosul iubirii lui Dumnezeu şi, în numele acestei iubiri, voia, întocmai ca Apostolul Pavel, ca toate lucrurile să se facă „după rânduială”. Deşi avea puterea de a le ridica pe fiicele sale duhovniceşti, învăţându-le ştiinţa lui Dumnezeu, până la al treilea cer, se cobora cu uşurinţă de la înălţimile unde petrecea ca să rânduiască cele privitoare la traiul lor zilnic, cum ar fi hrana şi culcuşul. De ce oare? Fiindcă el pe toate le vedea legate unele de altele, alcătuind o unime ce lucra nedespărţită de Dumnezeu.

Când avea vreme mergea în binecuvântata insulă, ca să le mângâie, să sprijine şi să le călăuzească pe tinerele măicuţe spre adevărata viaţă monahală. Să supravegheze totodată lucrările la mănăstire şi la viitoarea sa chilie, aflată în afara ei. De fiecare dată se folosea de prilej şi slujea, şi predica, semănând cuvântul Domnului în poporul care se aduna din oraş, fiindcă între timp i se întinsese în toată insula faima sfânt făcător de minuni.

Se povesteşte că atunci când Prea Sfinţitul s-a hotărât să meargă pentru prima dată în Egina, după Pastele lui 1904, ca să vadă dacă regiunea era potrivită pentru mănăstire, un tânăr posedat din insulă, ce sigur avea într-însul duh pitonicesc, mai înainte de a ajunge vasul în port, se tăvălea pe jos şi striga:

„Vine… vine stăpânul. Alergaţi să-l întâmpinaţi. Vine sfântul care va mântui insula”.

În timp ce ceilalţi îl loveau, încercând să-l facă să tacă, tânărul şi mai tare striga:

„Vine stăpânul… de la Rizarios. Dumnezeu s-a îndurat de locul acesta, vine Prea Sfinţitul de Pentapolis”.

De cum a debarcat sfântul Părinte făcător de minuni, oamenii l-au întâmpinat plini de evlavie şi i-au povestit toate spusese demonizatul. Părintele a cerut să-l vadă şi, într-adevăr, îndată ce l-au dus la el, tânărul ce mai era încă întins pe jos, tot mai striga:

„Vine stăpânul… vine să mântuiască locul acesta. Va ridica biserică, va ridica cea mai mare mănăstire”.

În faţa acestei privelişti, Prea Sfinţitul şi-a ridicat cugetul şi privirea spre cer, a făcut o mică rugăciune aprinsă şi apoi a atins gura posedatului cu vârful pateriţei sale arhiereşti.

„Duh al lui Pithon – a spus -, tu, viclean şi necurat, îţi poruncesc în numele lui Iisus cel Răstignit să ieşi din tânărul acesta!”

Şi demonul a ieşit din copilul acela ce n-avea decât 15 ani. Întâmplarea a făcut înconjurul insulei ca fulgerul. Poporul era stăpânit de o mare evlavie şi teamă de puterea lui Dumnezeu. De aceea, a doua zi, când Părintele se pregătea să plece cu măgăruşul spre Xanthos, locul de temelie al mănăstirii, între cei ce se apropiau să ia binecuvântare de la dânsul se afla şi o tânără femeie bolnavă, ca femeia cu scurgewomanbloodre din Evanghelie. Îndată ce s-a apropiat de Sfântul Nectarie a strigat:

„Stăpâne al meu, Părinte sfânt”,

şi i-a sărutat rasa. După ce a primit binecuvântarea Părintelui, femeia s-a simţit vindecată. Nu contenea a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea de care au aflat toţi locuitorii Eginei.

Tot în acele zile s-a mai arătat un semn minunat, care ne-a rămas consemnat în scris: înainte de plecarea la Atena, locuitorii au trimis câţiva reprezentanţi, ca să-l roage pe Părinte să facă o rugăciune pentru ploaie, căci insula se uscase ca pustiul din pricina unei secete nemiloase, ce ţinea de trei ani şi jumătate. Prea Sfinţitul şi iubitorul de oameni Părinte se grăbea să se întoarcă la slujba sa de la Seminar, dar le-a promis oamenilor că se va întoarce Duminica următoare. Venind ziua de Duminică, tot poporul s-a adunat în Catedrală şi a asistat cu cea mai mare evlavie la Sfânta Liturghie slujită de Părinte. La sfârşit el le-a spus credincioşilor să îngenuncheze şi a început a citi cu credinţă şi lăcrimând rugăciunile speciale de ploaie. Poporul lui Dumnezeu striga cu toată durerea „Doamne miluieşte”, iar Catedrala răsuna plină de jale.

După rugăciune Sfântul se pregătea să se îmbarce petrecut de tot poporul, cu evlavie şi dragoste. Avea nădejde la Dumnezeu că va trimite ploaie. Într-adevăr, în aceeaşi după-amiază, după ce s-a urcat pe vapor, trăsnetele au început a brăzda cerul. O dată cu plecarea vaporului a început să cadă o ploaie torenţială care nu s-a oprit zile întregi, încât alţi reprezentanţi ai Eginei l-au vizitat pe Prea Sfinţit la şcoală, ca să se mai roage o dată, de data aceasta ca Dumnezeu să oprească ploaia,care ameninţa acum să facă stricăciuni. Prea Sfinţitul a surâs auzindu-i şi i-a încredinţat că ploaia se va opri după ce Dumnezeu va fi dat pământului atâta apă câtă avusese nevoie.

În această atmosferă începuseră lucrările la biserica mănăstirii al cărei hram avea să fie Sfânta Treime. Tot poporul insulei îl aştepta pe sfânt ca pe mântuitorul insulei. (…)

Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Viața, învățături, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007.