SFÂNTUL NECTARIE TAUMATURGUL – Crâmpeie in ultimii ani de viaţă (II)

De la Rizarios in Egina

(…)

„Demisia v-a fost acceptată, iar Casa Regală îşi exprimă mulţumirea pentru îndelungata şi merituoasa voastră slujire”.

Părintele se eliberase de povara pe care o reprezentau îndatoririle de director al Seminarului, dar numai formal, căci Consiliul l-a rugat să mai rămână până se va găsi un înlocuitor potrivit. Şi-a amânat aşadar plecarea, aşa cum îi scria Xeniei într-o scrisoare din 15 februarie 1908 şi, aşa cum reiese dintr-o altă scrisoare trimisă din Egina ucenicului său Sakkopulos, în insulă a venit abia în preajma Paştelui sau după Paşte.

Urmându-l pe Apostolul Pavel, lucra cu „propriile sale mâini” pentru binele obştesc, cum ne putem da seama din scrisorile trimise credinciosului său secretar Sakkopulos, pe care-l ruga să se ocupe de anumite comenzi. Vedem că într-o scrisoare comandase „două ocale de tălpi de piele pentru încălţări femeieşti”, pe care, se ştie, le meşterea singur, în altă scrisoare îi spunea lui Sakkopulos „îmi zidesc casa în afara mănăstirii şi într-o lună va fi gata, nădăjduiesc”. Nu este fraza obişnuită pe care o spun cei ce-şi fac case, fiindcă aceia le fac doar cu banii. El o spunea la propriu. Desigur, Părintele nu era constructor, era doar ceva mai puţin de atât. Era ajutor de meşter, săpând sau cărând pământul şi noroiul cu roaba.

Ucenicind astfel, îmbrăcat într-o rasă veche şi decolorată, cu scufie şi cizme, l-au văzut Arhiepiscopul de atunci al Atenei Meletie Metaxakis şi părintele Filotei Zervakos, cum povesteşte părintele Filotei. Şi când? În toiul amiezii, când soarele ardea ca focul deasupra capului, într-o zi de vară! Deşi Părintele încerca să se facă neobservat, îl văzuseră amândoi. Părintele Filotei, care gustase din viaţa de ostenitor, l-a fericit pe acest ucenic al lui Hristos. Arhiepiscopul însă mai degrabă îl căina. Dar, fiindcă „şi potrivnicul ştie a cinsti virtutea unui bărbat”, Meletie, văzând o aşa mare smerenie la prealuminatul şi prea sfinţitul arhiereu, care nu fusese altul decât directorul Seminarului Teologic Rizarios, mişcat de sărăcia pe care o îmbrăţişase de bună voie, l-a sărutat şi i-a spus:

„Tu, Nectarie, aşa?”

Iar îndumnezeitul şi preasmeritul Părinte i-a răspuns:

„Aşa a binevoit Domnul”.

Cititorul va fi atent la răspunsul preablândului Părinte. El cunoştea mai bine decât oricine terminologia vrerii lui Dumnezeu. Sunt trei termeni: bunăvoire, iconomie şi îngăduire. Nu i-a folosit pe ultimii doi, ci pe primul. Pentru că, dacă ultimul înseamnă că Dumnezeu voieşte a da o lecţie, iar cel de-al doilea arată că ne pregăteşte pentru împlinirea unui scop sfânt, primul descoperă că ceva îi este cel mai mult bineplăcut lui Dumnezeu; în limbaj teologic aceasta se numeşte voia dintâi. Aşa îşi vedea ascultarea şi slujirea cel ce cunoştea tainele Harului. Într-un cuvânt, nu numai că nu se simţea ruşinat şi abătut, fiindcă era iarăşi ucenic, învăţând încă ceva de la Dumnezeu şi fiindcă, ajuns la bătrâneţe şi nedeprins cu munca grea, se supunea unor munci umilitoare – după criteriile lumii, dar să nu uităm de toaletele de la Rizarios -, ci, dimpotrivă, se bucura şi inima lui sălta de fericire. Numai astfel se explică de ce a spus „Aşa a binevoit Domnul” şi nu „aşa a rânduit” sau „aşa a îngăduit”.

Atunci Arhiepiscopul Meletie, fără a-şi da seama că prin cuvintele sale îl ispitea pe robul lui Dumnezeu, a zis:

„Nectarie, nu vor trece ani mulţi şi mănăstirea ta, pentru care atâta te osteneşti acum în zadar, va ajunge ca dărâmăturile acestea pe care le vezi”.

La aceste cuvinte smeritul nevoitor al Eginei, dăruit cu vedere duhovnicească, a răspuns profeţind:

„Frate şi împreună-slujitor, mănăstirea mea nu va ajunge nicicând aşa cum zici, dimpotrivă, pe lângă ea şi altele se vor ridica în curând în această insulă, spre slava Dumnezeului nostru Cel în Treime” .

Cu adevărat acest răspuns a fost profetic, aşa cum mărturiseşte întreaga lucrare de binefacere a mănăstirii, care a devenit loc de pelerinaj panortodox şi „izvor de tămăduiri”. S-au ridicat şi alte mănăstiri în această insulă sfântă, întocmai cum profeţise Sfântul Nectarie.

După terminarea bisericii Părintele i-a scris la 18 mai 1908 credinciosului său ucenic Sakkopulos, dându-i indicaţii pentru cumpărarea celor trebuincioase sfinţirii care s-a făcut la 2 iunie 1908, cum scrie şi pe placa de marmura de la intrare:

„S-a ridicat din temelii acest sfânt locaş închinat Treimii celeia de trei ori însorite, spre lauda cea veşnică. De către Nectarie, fostul Arhiereu de Pentapolis. Temelia s-a pus la 1 iulie. S-a sfinţit pe 2 iunie 1908″.

La prima vedere poate părea de necrezut, iar celor „firoscoşi” le poate părea ciudat că un bărbat atât de sfânt şi aflat pe o treaptă atât de înaltă a muncit din greu cu propriile-i braţe, s-a îngrijit de toate lucrările construcţiei şi a luat asupra-i toate corvezile, deşi ajunsese la vârsta de 64 de ani şi sănătatea nu îi era tocmai înfloritoare. Dar, socotesc eu, tocmai acest lucru l-a arătat ca pe un „bărbat desăvârşit”, plin de iubire, de smerenie, de Duh Sfânt şi tocmai de aceea a primit harul de a fi făcător de minuni.

Ce ierarh s-ar coborî de la înălţimea treptei sale, de la lucrarea sa de păstorire şi de la cuvintele sale de învăţătura ca să sape, să care noroiul, să coasă încălţările maicilor, să ostenească precum un muncitor de rând ziua, iar noaptea să înveţe, să îndrume şi să poarte de grijă atâtor suflete simple, ca să nu rătăcească drumul şi să călăuzească până pe culmile desăvârşirii monahale câteva tinere neştiutoare de carte.

Ce cleric atât de învăţat, în mijlocul atâtor griji şi înconjurat de atâtea ispite din afară, ar mai fi continuat să scrie cărţi pentru a lumina poporul şi şi-ar mai fi luat asupra-i şi cheltuielile de editare, petrecând în privegheri si postind?

Dumnezeiescul Părinte, urmând voia lui Dumnezeu, statornicit în virtute, fierbinte în credinţă, neclintit în iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, nezdruncinat în smerenie, având pururea în inimă rugăciunea şi pacea netulburată a Domnului şi fără ca el însuşi să bage de seamă, se ridicase la o nouă treaptă a luptelor şi a încercărilor, mai grele poate decât cele de dinainte. De vreme ce Dumnezeu voise, dânsul făcea ascultare în toate cu bucurie. De aceea, toate grijile de acum de chinoviarh şi de părinte duhovnicesc le primea cu bucurie, până când avea a le ridica pe primele monahii adevărate.

Numai cei ce nu cunosc monahismul nu-şi pot închipui ostenelile şi rugăciunile Părintelui, care ajunsese la desăvârşire şi încerca acum să le conducă spre aceeaşi ţintă şi pe cele pe care i le încredinţase Domnul. Se străduia mai întâi să le cureţe sufletele de patimi şi să le poarte, zidind însele virtutea, spre smerenie şi iubire. Dacă dânsul nu s-ar fi aflat în unire cu Domnul Iisus, poate ar fi obosit şi s-ar fi oprit cândva, dacă vieţuitoarele mănăstirii n-ar fi arătat că pot fi ispitite. Dar dumnezeiescul Părinte voia să facă din dânsele monahii adevărate, curate la suflet, smerite şi cu sufletul zdrobit, pline de iubire şi izvor nesecat de rugăciune, aşa cum le descrie pe fecioare în scrisoarea sa monahia Eusebia.

În fapt nimic nu se schimbase în viaţa lăuntrică a Sfântului Nectarie. Se schimbaseră numai condiţiile vieţii exterioare şi felul luptei. În ciuda noilor sale griji, acum era mult mai mult monah. Căpătase pacea dorită, inima îi ardea în rugăciune, slăvind Sfânta Treime sau închinând imnuri Maicii Domnului şi pururea Fecioarei care îl ocrotea de toate cele rele în chipurile ştiute de dânsa şi care îi dăruia vedenii şi îi descoperea cele nevăzute.

Întrucât maicile şi rasoforele ştiau doar puţină carte sau nu ştiau deloc, Părintele le-a învăţat să scrie şi să citească, pentru a putea citi din Sfinţii Părinţi sau din cărţile bisericeşti. Le-a învăţat, de asemenea, cântările Sfintelor Liturghii şi ale praznicelor. La vremea aceea în mănăstire se aflau 15 până la 20 de vieţuitoare. Le mai preda şi muzica bizantină, ca să poată cânta la privegheri. Se străduia „să le înaripeze sufletele” şi să le zidească, luându-se pe sine drept smerită pildă, purtând lăuntric veşmântul Domnului.