SFÂNTUL NECTARIE TAUMATURGUL – Crâmpeie din ultimii ani de viaţă (III)

Primele săgeţi ale satanei

Unde umbreşte Harul lui Dumnezeu, satana nu are loc. Nu poate sta în flăcările şi în lumina Sfântului Duh. Iar sufletul purtător de Dumnezeu al Părintelui Nectarie, plin de lumina şi de focul Mângâietorului, care făcea şi trupul său părtaş la energiile nezidite ale lui Dumnezeu, era neapropiat pentru ispitirile diavolului. Vrăjmaşul mereu dădea târcoale cetăţii şi încerca prin uneltiri din afară s-o piardă, dar singura cale de ispitire care-i mai rămăsese, atât cât Domnul îngăduia, era calea războaielor din afară: calomnii, uneltiri, ponegriri, invidii şi ură. Acela, desigur, îşi alegea le cele mai potrivite pe care, sub diferite pretexte, le convingea să ducă război preablândului şi presfinţitului ierarh şi monah.

Cum prea bine ştim, Părintele nostru purtător de Dumnezeu, pe când mai locuia la Atena, obţinuse consimţământul Mitropolitului Atenei Teoclit să reconstruiască Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Egina, de mult căzută în ruină. Vorbise şi măicuţelor despre această aprobare, pe care o socotea vrerea Domnului, aşa cum le scrisese în epistole. Asigurările verbale repetate pe care i le dăduse Prea Sfinţitului Părinte Arhiepiscopul Atenei aveau valoarea unui contract pentru el, care nu cunoştea ascunzişuri. De aceea începuse deja lucrările de reconstrucţie.

Mănăstirea Sfintei Treimi se făcuse deja cunoscută şi dobândise o oarecare faimă. Cel mai mult îi impresionase pe clerici hotărârea fostului Arhiereu de a părăsi orice altă activitate din sânul Bisericii şi de a se retrage într-o mănăstire în pustiul Eginei. Vremurile de atunci erau potrivnice monahismului, iar spiritul Bisericii era aproape necunoscut. Tradiţia spirituală fusese uitată şi numai puţini mai citeau scrierile Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, vrăjmaşul îşi făcuse aliat bun din ignoranţă ca să pornească război împotriva eremitului din Egina care-l ardea cu rugăciunile sale. Vedea că mănăstirea sfântului avea să-i aducă pentru multă vreme pagubă.

Urătorul de oameni îl ataca pe sfânt fie năpustindu-se asupra lui, fie folosindu-se de alţii, convingând cugete neluminate, cu argumente ce păreau adevărate, să-i facă pe voie, ajungând până la crimă şi făcându-i să creadă că „astfel îl slujeau pe Dumnezeu”.

Nu ştim cine l-a stârnit pe Mitropolitul Teoclit să privească deodată cu ochi răi mănăstirea deja refăcută, pentru care el însuşi dăduse aprobare. Ştiri neliniştitoare despre reaua dispoziţie a Mitropolitului ajunseseră şi la Părinte, care, cunoscând el însuşi de ce este în stare uneltitorul, nu s-a tulburat. Lăsându-se cu totul în grija Domnului şi căutând scăpare la Preacurata Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria, a rămas liniştit, păstrându-şi fericirea lăuntrică şi rugându-se fără încetare pentru binele întregii lumi. Numai măicuţele mai slabe s-au neliniştit din cauza zvonurilor şi i-au împărtăşit temerile lor Părintelui, care le-a liniştit cu cuvinte ce îndemnau la credinţă neclintită, explicându-le că fiecare lucru bun trebuia neapărat să fie încercat de ispite.

Cu toate acestea, ca să facă ce se cuvenea, a hotărât să-i scrie Mitropolitului Atenei, ca să-i reamintească consimţământul verbal pe care i-l dăduse pentru reconstruirea mănăstirii şi să-i ceară recunoaşterea ei oficială, pentru a intra în rândul legii şi a putea încheia contracte, a putea primi donaţii şi celelalte. (…)

După două luni Mitropolitul Teoclit, cum era de aşteptat, i-a trimis Părintelui actul pe care-l redăm mai jos. Desigur, tot ce spune acolo se întemeiază pe Sfintele Canoane şi este fără tăgadă adevărat. Mai puţin adevărat este însă a ce susţine Prea Sfinţitul Teoclit, cum că mănăstirea a fost construită fără a fi fost înştiinţat. Pretenţia Mitropolitului de a fi informat în legătură cu mănăstirea este justă, de vreme ce nu fusese încă recunoscută ca fiind de sine stătătoare. De altfel, în monahismul ortodox există în paralel cu Sfintele Canoane, mai multe tipuri de regim juridic după care se rânduieşte viaţa mănăstirilor. Şi, întrucât Sfânta Treime din Egina nu fusese recunoscută, ea se afla sub directa oblăduire şi jurisdicţie a Mitropolitului Atenei, autoritatea responsabilă care avea dreptul de a o desfiinţa, dacă fusese ridicată fără aprobarea sa. Toate acestea le cunoştea Prea Sfinţitul Părinte, dar avea conştiinţa împăcată, fiindcă n-ar fi început să construiască mănăstirea dacă n-ar fi avut încuviinţarea verbală repetată de nenumărate ori a Mitropolitului Teoclit. De dragul istoriei redăm în continuare întregul conţinut al actului emis de Teoclit:

Atena, 30 septembrie 1914

Către Înalt Prea Sfinţitul Nectarie,

fost Mitropolit de Pentapolis, Egina.

Cu adâncă durere în suflet, Înalt Prea Sfinţite, am aflat că înalt Prea Sfinţia Voastră, fără voia şi ştiinţa noastră, a întemeiat în Egina, aflată sub păstorirea noastră, o obşte de femei al căror număr sporeşte din zi în zi. Că a ridicat acolo chilii, cel mai adesea, pe cheltuiala acestor femei, şi un locaş de rugăciune şi că, de asemenea, diriguieşte aceasta obşte în toate, ca şi cum ar fi stareţ într-o mănăstire recunoscută; am aflat că Înalt Prea Sfinţia Voastră tunde monahii şi le ridică în treptele călugăriei până la marea schimă, că slujeşte ca preot paroh Sfintele Liturghii în această obşte nou întemeiată, ajutat şi de maici, pe care le-a rânduit să slujească alături de sine şi care poartă veşminte sfinte, adică mânecuţe şi orar.

Tare ne doare sufletul că Înalt Prea Sfinţia Voastră, cunoscând foarte bine Sfintele Canoane ale Sfintei noastre Biserici (mai cu seamă Canonul al IV-lea, întocmit la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, care rânduieşte: „… a hotărât ca nimeni nicăieri să nu zidească nici să întemeieze mănăstire sau locaş de rugăciune fără încuviinţarea Episcopului oraşului… Să nu primească pe nimeni în mănăstire, din cei ce doresc a se călugări, fără îngăduinţa aceluiaşi Episcop…”, sau primul Canon de la cel de-al XII-lea Sinod Ecumenic, care porunceşte: „… Nimănui nu îi este îngăduit a zidi mănăstire fără ştiinţa şi voia Episcopului… nici a se înscrie în arhivele episcopale”), a purces la lucrarea mai sus pomenită fără a lua seama, înainte de a o începe, la toate câte sunt rânduite a fi făcute sau la câte vor avea de suportat cei ce purced la o lucrare din îndemn propriu şi spre propria lor vătămare.

Da, ne doare, Înalt Prea Sfinţite, nu numai din pricina celor ce aţi cutezat a face în acest chip, dar şi fiindcă, urmând acelaşi Canon al IV-lea de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, după care suntem datori a arăta cuvenita purtare de grijă mănăstirilor, socotim a fi datoria noastră s-o chemăm pe Înalt Prea Sfinţia Voastră prin prezenta scrisoare să ne dea, în calitate de Episcop oblăduitor, socoteală în scris pentru următoarele fapte:

I) De ce fără ştiinţa şi voia noastră, Episcopul oblăduitor, aţi înfiinţat mai sus numita obşte şi cu ce scop ?

II) Care este numărul vieţuitoarelor ce alcătuiesc astăzi această obşte. Spre a fi pe deplin lămuriţi, să ne fie trimis un tabel cuprinzând: numărul în creştere al vieţuitoarelor, numele, prenumele, vârsta, locul de naştere al fiecăreia, data intrării în obşte, data tunderii, cum şi de către cine au fost tunse monahii, dacă într-adevăr au fost tunse ?

III) Câte chilii s-au construit pentru aceste femei, cât s-a cheltuit şi cine a acoperit cheltuielile, care este numele său şi ce sumă a donat ?

IV) Cărui sfânt îi este închinată biserica mănăstirii. Cât s-a cheltuit pentru ridicarea ei şi cine a donat banii. Dacă biserica a fost sfinţită după tipicul Sfintei noastre Biserici, ce Arhiereu a sfinţit-o, când a avut loc sfinţirea şi dacă înainte de zidire şi de sfinţire s-au săvârşit cele rânduite ?

V) Dacă într-adevăr vă ajută la săvârşirea Sfintei Liturghii şi la celelalte slujbe maici rânduite pentru această slujire, care poartă, cum am spus mai înainte, veşminte sfinte şi care este slujirea lor ?

VI) Cum vieţuiesc maicile care alcătuiesc obştea în ceea ce priveşte igiena, ne referim la locuinţă, la hrană, la veşminte. Cine sunt furnizorii şi cei ce slujesc obştea. De unde se aduc cele de trebuinţă traiului ?

VII) În ce fel conduce, în general, Înalt Prea Sfinţia Voastră viaţa obştei ?

VIII) Care este regulamentul care legiuieşte viaţa trupească şi duhovnicească în totul, în parte şi în toate privinţele.

Aşteptăm de la Înalt Prea Sfinţia Voastră să ne trimită cât mai repede cu putinţă darea de seamă scrisă pe care i-am cerut-o, cu răspunsuri la toate punctele de mai sus.

Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre frate în Hristos,

Teoclit al Atenei

JudgementUn om de statura Părintelui nostru, cel asemenea îngerilor, având atâta dragoste, atâta smerenie şi cunoscând atât de bine legile duhovniceşti, nu se lasă schimbat de ispite, pe care de altfel le aşteaptă. Sfântul Nectarie era pregătit să le întâmpine nu numai pe cele venite din partea Autorităţii sale bisericeşti, ci toate ispitele pe care le îngăduia Dumnezeu. De bună seamă că era evidentă lipsa de sinceritate a Mitropolitului Atenei şi a celor din jurul lui, fiindcă nu era cu putinţă să nu cunoască ce se petrecuse în urmă cu şase ani în Egina, ca să ceară o verificare tocmai acum.

Având adânc întemeiată în inimă „pacea mai presus de minte”, sfântul a redactat cu multă smerenie răspunsul, zece zile după ce primise scrisoarea Mitropolitului. E posibil să fi redactat un raport general cu datele cerute de la maici şi de la ucenice, în numele cuvioasei maicii stareţe, care l-a rugat să adauge câteva fraze despre cum se simţeau dânsa şi celelalte surori în mănăstire. Este posibil şi ca raportul să fi fost scris de maici şi sfântul doar să fi corectat textul.

Este în spiritul sfântului, care pe toate le răbda cu bucurie, faptul că şi-a început apărarea, împotriva rânduielii şi a formulărilor obişnuite, punând la începutul scrisorii cuvintele pe care le-a rostit în încercările sale Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvinte cu care gura sa s-a închis pe veci în exil:

„Slavă Ţie, Doamne pentru toate”.

Aceste cuvinte cuprind în ele multe înţelesuri. Este aici şi mulţumire, şi dojana, şi dovadă a puterii de îndurare, dar şi un protest blând. Redăm în continuare această scrisoare a sfântului ierarh, ca o mărturie istorică a etapelor şi a încercărilor prin care au trecut el şi mănăstirea sa, care astăzi este cunoscută în toată lumea. Nu reproducem şi raportul semnat de Xeni, fiindcă nu prezintă un interes deosebit aici, dar îl trimitem pe cititor acolo unde îl poate citi.

Egina, 10 octombrie 1914

Către Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Atenei

şi Preşedintele Sfântului Sinod Teoclit, cu închinăciune

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate”

agnektariosRăspunzând înscrisului Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 30 ale lunii trecute cu nr. 1363/616, vă fac cunoscute următoarele:

a) Că nu am ridicat nici o nouă mănăstire în Egina şi cu atât mai puţin fără ştiinţa Inalt Prea Sfinţiei Voastre.

b) Că am vizitat cu îngăduinţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre vechea mănăstire părăsită şi năruită din Egina, cu gândul să aşez acolo câteva fete sărace evlavioase şi dornice să se călugărească, luând asupra mea grija întreţinerii lor şi cheltuiala întemeierii obştei, şi să contribui la reconstruirea acestei mănăstiri, cu bunăvoirea şi binecuvântarea Prea Sfinţiei Voastre. În timpul primei vizite ne-au însoţit la mănăstire şi primarul, domnul Peppas şi egumenul mănăstirii Hrisoleontissa, Teodosie, care mi-a spus că va recomanda Înalt Prea Sfinţiei Voastre să pună la dispoziţie un fond pentru bugetul mănăstirii, pentru sprijinirea ei şi a obştei nou înfiinţate. Domnul Peppas mi-a mărturisit dorinţa sa de a vedea mănăstirea restaurată. Întorcându-mă la Atena, am vorbit cu Înalt Prea Sfinţia Voastră despre această vizită şi despre discuţia pe care am avut-o şi v-am cerut încuviinţarea să încep această lucrare pe cheltuiala mea şi să le aşez pe fete. Între timp fetele au venit în Egina, ca să vadă mănăstirea şi să întrebe un ofiţer de poliţie pe care îl cunoşteau dacă aşezându-se acolo se aflau în siguranţă şi ferite de primejdii. Chiar atunci le-am trimis răspunsul Înalt Prea Sfinţiei Voastre. Răspunsul acela există şi astăzi. Spre a vă reaminti acest fapt, vă voi aduce aminte ce ne-a spus Prea Sfinţia Voastră: că după ce lucrarea se va fi terminat o veţi trimite la mănăstire şi pe cuvioasa maică Iatrakou, împreună cu fiicele sale care vieţuiesc ca monahii şi ne-am rugat ca spusa să vi se împlinească.

c) Această mănăstire căzută în ruină avusese o biserică cu hramul Maica Domnului – Izvorul Tămăduirii. Cu aprobarea domnului primar am dărâmat biserica, întrucât oricum stătea să cadă, ţinându-se numai într-un zid, şi am ridicat din temelii pe acelaşi loc o biserică nouă închinată Sfintei Treimi, pe care am sfinţit-o cu aprobarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre, luând Sfântul Mir de la Mitropolie. La sfinţire am slujit împreună cu epitropul Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi cu un sobor de preoţi din oraş, chemaţi la cerea mea de către epitropul Înalt Prea Sfinţiei Voastre.

d) Privitor la tunderea fecioarelor întru maici, întrebând-o pe Înalt Prea Sfinţia Voastră dacă va trebui s-o întreb şi să cer încuviinţare pentru fiecare nouă maică, Înalt Prea Sfinţia Voastră mi-a răspuns că nu e nevoie. Am întrebat-o totuşi pe Înalt Prea Sfinţia Voastră printr-o scrisoare oficială, aflând de la Prea Sfinţitul de Kalavrita şi Eghialia, Timotei, că sunteţi profund nemulţumit că săvârşesc tunderea maicilor fără a vă întreba. Neprimind nici un răspuns, am socotit acest lucru ca pe o încuviinţare tăcută.

e) Privitor la ipodiaconiţe, vă fac cunoscut faptul că slujesc ca paraclisere în sfântul altar. Imbrăcarea lor s-a făcut după tipicul citeţilor din bisericile orăşeneşti, care îmbracă odăjdii sfinte. Mânecuţele sunt îngăduite din următoarele motive: de vreme ce într-o mănăstire de maici nu există diaconi, iar mănăstirea noastră nu are preoţi, şi de vreme ce eu nu mă pot îngriji de curăţenia bisericii şi nu pot face întotdeauna slujba paracliserului, iar locaşul are absolută nevoie de persoane rânduite pentru această slujire care să cureţe sfintele vase, să schimbe acoperămintele şi sindoanele Sfintei Mese, să poarte sfântul artoforiu şi să facă toată lucrarea paracliserului din altar, am socotit că e bine să rânduiesc pentru aceasta două maici, care să îngrijească pe rând de biserică. Atunci când este neapărată nevoie ele aduc surorilor greu bolnave Sfânta Împărtăşanie într-un mic potir, lucrat special pentru acest caz. În afară de această excepţie necesară, în rest slujirea lor este aceea de paracliser.

f) Viaţa monahiilor care alcătuiesc această obşte, despre care i-am vorbit Înalt Prea Sfinţiei Voastre, este viaţa de obşte.

g) Conducerea mănăstirii i-a fost încredinţată fără sfântă slujbă primei venite să vieţuiască în mănăstire, fecioarei nevăzătoare Hrisanti Stronghilu, acum maica Xeni, pentru înţelepciunea, cuminţenia şi virtutea ei. Ea conduce acum mănăstirea şi ei îi dă socoteală întreaga obşte.

h) Lucrarea noastră este aceea de a ne împlini sfintele îndatoriri de preot al mănăstirii, de a o întreţine pe cheltuiala noastră, de a ne îngriji de desăvârşirea ei şi de a o duce spre împlinirea ţelului drept spre care tinde. Deja, Înalt Prea Sfinţite, apropiindu-ne de sfârşitul lucrărilor pe care Înalt Prea Sfinţia Voastră a încuviinţat a le începe, o lăsam acum în grija Sfinţiei Voastre ca s-o vegheze şi după dorinţa voastră plină de evlavie să ajungă o mănăstire model, spre cinstea şi slava de Dumnezeu binecuvântatei eparhii, Înalt Prea Sfinţiei Voastre.

i) Regulamentul care rânduieşte viaţa trupească şi duhovnicească a vieţuitoarelor nu este altul decât traiul cumpătat: hrană pentru viaţa cea trupească, iar pentru cea duhovnicească vieţuirea de obşte.

În ceea ce priveşte banii intraţi în vistieria mănăstirii, maica stareţă, conducătoarea mănăstirii, a primit porunca a-mi da o listă amănunţită a încasărilor şi a cheltuielilor, pe care la rândul meu v-o trimit.

Al vostru preasupus, Nectarie de Pentapolis.

Studiind, scriind, călăuzindu-le pe fecioarele pe care le luase sub oblăduirea sa în „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, care este monahismul, rugându-se necontenit şi luptând împotriva diavolului, ca sufletele lipsite de apărare ale călugăriţelor şi ale tuturor fiilor săi duhovniceşti să fie acoperite mereu de Harul dumnezeiesc, timpul îi scurta viaţa şi-l lăsa tot mai lipsit de puteri. Sfântul Părinte simţea cum i se apropie plecarea şi se gândea tot mai des la ea. În aşteptarea bunătăţilor viitoare, iubirea inimii sale era tot mai aprinsă. Se întreba mereu:

„Când mă voi afla acolo şi mă voi înfăţişa dinaintea feţei lui Dumnezeu ?…”

Sufletul Sfântului Nectarie, părtaş la necontenit lucrătoarele energii ale Sfântului Duh, rămânea neclintit la feluritele atacuri ale vrăjmaşului şi ale uneltelor sale, lăsând în grija Domnului Hristos şi a Fecioarei Maria mănăstirea şi maicile nedeprinse încă cu uneltirile satanei. Fără a se linişti, lucra cu mult folos acolo unde era nevoie şi tot ce începea sfântul desăvârşea Dumnezeu. Când călugăriţele îşi făceau griji pentru soarta nesigură a mănăstirii, care nici după atâţia ani nu fusese recunoscută legal, sfântul lor Părinte duhovnicesc le liniştea, încredinţându-le că toate vor fi aşa cum va voi Domnul. Le spunea ce vedeau ochii săi înainte-văzători, că mănăstirea lor va deveni mai târziu centrul unui pelerinaj panortodox.

Ajunşi aici, suntem datori o lămurire. Un suflet unit în chip tainic cu Hristos, primind darurile Sale pe măsura puterii sale de a le primi – şi să presupunem că sunt daruri de tămăduitor – le dăruieşte celor care au nevoie, atunci când cer cu credinţă ajutorul, fără a crede că el însuşi le oferă, de vreme ce le-a primit de la Dumnezeu. Astfel se întâmplă cu sfinţii cât sunt încă în viaţă, dar şi după adormirea lor în Hristos.

Sfântul Nectarie, îndemnat de adânca sa smerenie, credea că nimic nu este al său, ci, dimpotrivă, că toate, toate sunt Harul şi Mila lui Dumnezeu şi vedea că Domnul îi împlinea dorinţele pornite din marea sa iubire de oameni, din multa sa Dragoste pentru Tatăl şi din îndrăznirea sa de fiu. După ce a căpătat darul înainte-vederii şi a început să vestească faima pe care avea a o dobândi mănăstirea când dânsul va fi mutat la lumea cea veşnică şi nestricăcioasă, şi-a dat seama că Dumnezeu îi dăduse şi harul tămăduirii, pe care l-au adeverit nenumăratele sale minuni, din care multe nici nu le cunoaştem. Ceea ce cunoştea dinainte şi povestea ca în umbră şi celorlalţi era pentru el lucru simplu, minunat şi firesc, ceva ce Dumnezeu lucra printr-un slujitor al Său. Şi acela era el. De vreme ce „lui Dumnezeu Îi este a voi şi a lucra” ce însemnătate mai avea unealta prin care îşi arăta bogăţia sfintei Sale Mile ? Din această pricină, darul înainte-vederii nu-l ispitea cu nimic şi nu-i punea la încercare smerenia.

În timpul vieţii, sfinţii n-au dorit a făptui lucruri mari pentru noroade. Vedeau că dacă au îndrăznire la Dumnezeu şi se fac prietenii Lui, vor avea de dăruit semenilor binefaceri nenumărate în toţi vecii şi că îi vor ajuta pe fraţii lor în Hristos să ajungă la mântuirea cea veşnică. Aceasta este adevărata înţelegere a jertfirii şi a lucrării lor pentru binele aproapelui.

Câte au fost şi minunile şi tămăduirile de boli şi de suferinţe fără leac săvârşite de Sfântul nostru Părinte! Câte şi sufletele pe care prin minunile sale le-a întors spre căinţă şi le-a ajutat să intre pe calea mântuirii! Câţi L-au slăvit, câţi Îl slăvesc şi câţi Îl vor mai slăvi pe Dumnezeu datorită minunilor pe care, prin Harul Său, le-a săvârşit şi le săvârşeşte prietenul Său Nectarie! Iată de ce înţelepţii creştini s-au nevoit şi se nevoiesc să se sfinţească, fiindcă Învierea Domnului ne-a dat această putinţă, şi iată de ce lucrurile stricăcioase nu-i ispitesc, ci se îngrijesc ca o dată cu împlinirea poruncilor lui Hristos să-şi sfinţească sufletul şi trupul şi să-şi ajute aproapele, ca unii de aceeaşi fire, să se sfinţească.