SFÂNTUL NECTARIE TAUMATURGUL – Crâmpeie din ultimii ani de viaţă (IV)

Grija pentru mănăstire

Multe au fost „semnele” şi minunile împlinite de prietenul lui Dumnezeu şi înainte de moartea sa aducătoare de viaţă. Martori vrednici de crezare au povestit că odată, când dumnezeiescul Părinte mergea să slujească la bisericuţa „părăsită” a Sfântului Dionisie, ocrotitorul locului, într-o dimineaţă – „ce-o zugrăvise al lui April penel divin cu flori sălbatice de primăvară” – i-a ieşit în faţă pe cărare un şarpe uriaş, ce stătea pe coadă şi şuiera din limbă a ameninţare.

Sfântul, cu netulburarea dăruită de rugăciunea sa neîntreruptă şi de iubirea care-i ţineau tot timpul sufletul aprins, a închinat târâtoarea cu toiagul său de nevoitor şi a rostit asupra ei cuvintele:

„Acolo unde eşti să înţepeneşti. Iisus Hristos biruie.”

Şarpele s-a mai mişcat de câteva ori fără vlagă şi a împietrit pe loc, aşa cum se găsea, cu capul ridicat. După săvârşirea Sfintei Liturghii, sfântul a trimis doi muncitori să omoare şarpele cu pietre. Ceea ce s-a şi întâmplat. Muncitorii mărturiseau apoi că niciodată nu mai văzuseră prin acele locuri o asemenea fiară şi se minunau de puterea Sfântului Nectarie.

Deşi trecuseră deja trei ani, mănăstirea tot nu fusese recunoscută oficial. Teoclit nu dăduse nici un răspuns la scrisoarea Sfântului Părinte şi nici la raportul maicii Xeni. S-a mărginit numai la a face un fel de inspecţii, trimiţând mai mereu câte un arhimandrit.

Suntem deja în anul 1917, când a izbucnit la Salonic mişcarea separatistă a lui Venizelos, care a împărţit poporul în două tabere, atrăgând şi Biserica. Teoclit, care era monarhist, s-a aflat în fruntea excomunicării eşuate a politicianului cretan. După venirea la putere a acestuia, Mitropolitul a fost detronat şi în locul lui a fost ales Meletie Metaxakis. Judecata Domnului e de nepătruns, dar şi plata Sa aducătoare de îndreptare. În aceste împrejurări sfântul Părinte a depus la Sfântul Sinod o nouă cerere pentru recunoaşterea sfintei sale mănăstiri din Egina închinate Sfintei Treimi. Cererea sa era însoţită de copiile celorlalte acte şi de copia cererii depuse la Ministerul Cultelor. O redăm în continuare aşa cum a fost scrisă, de dragul istoriei:

Egina, 2 a-III-a 1918

Către Cinstitul şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Am onoarea de a depune la Cinstitul şi Sfântul Sinod cererea de recunoaştere a sfintei mănăstiri de maici întemeiate de mine cu hramul Sfânta Treime şi de a trimite alăturat şi istoricul ei, ca să-i cunoască începuturile. Depun, de asemenea, copia cererilor mele anterioare către fostul Mitropolit al Atenei şi fost preşedinte al Sfântului Sinod, Înalt Prea Sfinţitul Teoclit, în care ceream să se recunoască mănăstirea ridicată de mine în Egina. Prima cerere este din 7 august 1913, cea de-a doua din 20 iunie 1914 şi cea de-a treia din 10 octombrie 1914. Aceasta din urmă a fost scrisa ca răspuns la scrisoarea trimisă mie de fostul Mitropolit al Atenei, Înalt Prea Sfinţitul Teoclit. Vă trimit, de asemenea, copia cererii mele către Onoratul Minister al Cultelor, tot pentru recunoaşterea acestei Mănăstiri.

Trimit alăturat şi 1) o copie a actelor prin care Consiliul Municipal din Egina ne cedează Biserica având hramul Izvorul Tămăduirii din Palia Hora (Oraşul Vechi) dimpreună cu cele câteva chilii părăsite şi năruite 2) înştiinţarea cu nr. 5279 trimisă de Prefectura Atticii Primarului Eginei, prin care se aprobă cedarea bisericii cu hramul Izvorul Tămăduirii din Palia Hora 3) Actul de cesiune cu nr. 17126 întocmit la Notariatul din Egina şi 4) Certificatul cu nr. 17.126 eliberat de judecătorul de ocol, custodele cărţii funciare din Egina.

La toate aceste demersuri făcute de mine pe lângă Înalt Prea Sfinţitul şi pe lângă Ministerul Cultelor nu mi s-a dat nici un răspuns din motive care nu mi s-au adus la cunoştinţă.

Dorind a căpăta un răspuns în vederea recunoaşterii necesare a mănăstirii, mă adresez Cinstitului şi Sfântului Sinod, cu rugămintea de a se pronunţa în această problemă.

Încredinţat că cererea mea va fi aprobată, rămân cu cel mai adânc respect.

Nectarie de Pentapolis

Se pare că războiul dus împotriva mănăstirilor în vremea lui Farmakidis nu luase încă sfârşit. Capii şi administraţia Bisericii, alcătuită din Episcopi ce studiaseră teologia cu profesori formaţi la Universităţile protestante simţeau dacă nu chiar aversiune, cel puţin nu simpatie pentru mănăstiri şi monahi. De aceea mănăstirea Sfântului Nectarie întâmpina atâtea greutăţi şi piedici, care nu erau altceva decât o formă mascată de refuz al autorităţilor de a o recunoaşte. Aceasta, în ciuda faptului că ierarhii cu siguranţă ceva tot trebuie să fi aflat despre marea lucrare din insulă şi despre faima tot mai întinsă a marelui şi sfinţitului ctitor al mănăstirii, pe care copiii, ca fiinţe curate ce sunt, îl vedeau înălţându-se cu un metru deasupra pământului când liturghisea.

În zadar s-a luptat sfântul să înfrângă împotrivirea Părinţilor din Sinod şi să le trezească interesul, fie spunându-le că mănăstirea va sluji drept şcoală de fete, „unde tinerele aveau a primi o educaţie moral-religioasă desăvârşită şi a deveni învăţătoare în aşezămintele pentru fete”, fie ameninţându-i vădit că mănăstirea va fi trecută în grija statului, ca obşte a unor fecioare evlavioase, „după modelul Bisericii Apusene”.

Din nefericire, arhiereii cunoşteau şi trăiau atât de puţin bogăţia Bisericii Ortodoxe, încât nu bănuiau că monahismul este nedespărţit de Biserică. Se pare că Domnul îi rezervase credinciosului său slujitor şi această încercare: să le înveţe la rândul lui pe maicile pe care le păstorea ce este adevărata răbdare, prin pilda păcii sale netulburate, trăite în cea mai adâncă bucurie.