SFÂNTUL NECTARIIE TAUMATURGUL – Crâmpeie din ultimii ani de viaţă (V)

Ultimele ispite şi adormirea

Cuviosul Părinte, „încovoiat de bătrâneţe şi vlăguit de boală”, îşi trăia ultimele zile al petrecerii sale pe pământ. Era luminat cu totul de bucuria duhovnicească şi avea conştiinţa nepătată şi lipsită de orice vină a unei vieţi trăite în curăţie, iar inima plină de iubirea „care izgonise toată teama”. Deşi slăbit de bătrâneţea purtată cu cinste şi chinuit de boala de prostată, îndura cu curaj neabătut şi cu cea mai mare bucurie toate durerile şi neputinţele. Sfântul vieţuise cea mai înaltă formă de libertate, urmând îndemnul:

„Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti” (I Petru 2,13) şi

„Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5,7).

Cu adevărat îndumnezeitul nostru episcop şi nevoitor aflându-se unit cu Hristos în rugăciune şi dor aprins, ce lucru ar mai fi putut să-i tulbure această legătură tainică? Partea doritoare a sufletului şi-o legase pe veci de înfrânarea deplină, cealaltă parte, cea a patimilor şi a mâniei, o prefăcuse cu totul în legătură de iubire pentru Dumnezeu, iar partea cugetătoare lucra numai în rugăciune şi în vederi duhovniceşti. Domnul slavei îl bucura cu descoperirea tainelor dumnezeieşti, răsplătindu-l astfel şi întărindu-l şi mai mult pe robul Său credincios şi pe economul Harului Său.

De aceea Prea Sfinţitul Părinte primea liniştit şi fără tulburare ispitirile potrivnicului, rugându-se pentru aceia ce se făcuseră fără voie uneltele lui. „Ca leul răcnind care dă târcoale ca să înghită ceva”, şi satana căuta a-l abate de oriunde, dar, neavând nimic necurat înlăuntrul ierarhului limpede ca diamantul, îşi ducea războiul din afară, cu mijloacele pe care le îngăduia Dumnezeu. Vrăjmaşul vedea că Sfântul era nebiruit şi de aceea mai tare se dezlănţuia asupra lui.

La vârsta de 72 de ani, Sfântul a avut de înfruntat o ultimă şi mare ispită. Felul în care a primit-o a fost o încununare a nepătimirii şi o dovadă a desăvârşirii sale. Era o nouă, ultimă şi înfricoşătoare calomnie şi totodată o grea ispită, asemenea aceleia ce l-a făcut pe dumnezeiescul David să strige şi să-L roage pe Dumnezeu:

„Izbăveşte-mă de ponegrirea oamenilor şi voi păzi poruncile Tale”.

O nefericită ce pierduse drumul drept şi o luase pe cel al păcatului avea o fiică frumoasă şi cuminte, ce mergea pe douăzeci de ani. Voind să scape de primejdia ce o pândea din partea celeia ce i-a dat viaţă, fata s-a dus la Sfânta Treime, unde a fost primită ca ucenică. Maică-sa, când a aflat, a înnebunit de furie. S-a dus s-o caute şi a cerut-o înapoi, ameninţând că altfel avea să dea foc mănăstirii.

Dumnezeiescul Părinte a poruncit maicilor care veniseră să-i ceară ajutorul să păzească ucenica cea nouă, dar nefericita mamă, ca o adevărată unealtă a satanei ce era, s-a adresat arhiepiscopului Meletie şi anchetatorului din Pireu, pe care, cu diavolească prefăcătorie, i-a convins că „diavolul acela de călugăr” le ţinea, pe fiica ei şi pe celelalte călugăriţe, de iubite şi că ar fi făcut copii cu dânsele!

După Meletie, în Egina a venit şi anchetatorul. „E ruşine şi a spune” cât l-au înjosit pe Părinte. Dumnezeu a îngăduit „potrivnicului” ispita aceasta pentru a străluci şi mai tare blândeţea şi iubirea sfântului pentru vrăjmaşi, iubire care lucrează prin rugăciunile sale pentru binele lor. Când de Dumnezeu purtătorul nostru Părinte primea aceste „duşuri” de ocări şi acuzaţii pline de neruşinare, venite de la un procuror superficial şi necuviincios, faţă de maicile sale răscolite de această nedreptate, tăcea şi doar arăta spre cer cu degetul. Înlăuntrul său însă sfântul îl ruga pe Domnul să-i ierte aceluia „sfruntarea”.

Dumnezeiescul Părinte vedea, ca toţi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu, ce se afla în spatele întâmplărilor, oricât de dureros ar fi fost. Cu ochii credinţei îl vedea pe Dumnezeu nelipsind nici o clipă din viaţa noastră, iar pe de altă parte îl vedea pe satana cerându-I voie „a cerne ca pe grâu” pe creştini. Sfântul vedea cu ochii minţii ceea ce multora le este ascuns. Cei sfinţiţi prin Duhul văd în spatele oamenilor uneltirile diavolului, cel ce lucrează prin uneltele sale, şi de aceea luptă cu ispita vicleană prin rugăciune, întristându-se totodată pentru aceste unelte, fiindcă fără voie şi fără să ştie îi fac lui pe voie. Sfinţii se roagă pentru aceşti nefericiţi să-i izbăvească Dumnezeu de asuprirea diavolului. Aşa s-a purtat şi Sfântul Nectarie faţă cu ispita cea nouă.

Dincolo însă de netulburarea sfântului în faţa răului, nu putem trece cu vederea purtarea necuviincioasă şi nedreaptă a procurorului. Meletie, cu toate că întârzia să afle adevărul, plecase din Egina satisfăcut că şi el îl întinase destul pe preacuratul Părinte. Procurorul însă, oricât de verosimil i s-ar fi părut denunţul unei femei simple şi cu mintea rătăcită de furie, ar fi trebuit ca până la dovedirea faptului câtuşi de puţin să se îndoiască. Dimpotrivă, punându-se mai prejos de îndatoririle sale şi purtându-se fără cel mai mic respect faţă de un episcop cu totul nevinovat şi neprihănit, în vârstă de 72 de ani, şi-a depăşit atribuţiile şi a pătat cu o anchetă condusă abuziv o sfântă mănăstire. Se pare că şi acest nefericit a fost fără voia sa un instrument al vrăjmaşului, fiindcă era deschis energiilor diavoleşti şi poate şi un duşman orbit de trufie al clerului.

Nu mult după ce din nefericita aceea vrednică de cea mai adâncă milă a ieşit la iveală o cumplită ponegritoare, anchetatorul a făcut cangrenă la mână. Soţia sa, căreia i-a încredinţat acest mare păcat, a alergat la Sfântul Nectarie, care a mângâiat-o spunându-i că iertase de la început purtarea soţului ei şi că se va ruga pentru dânsul. Dumnezeu, Care totdeauna împlinea voia Sfântului Său Părinte, de data aceasta nu l-a ascultat, poate pentru a învăţa din această întâmplare şi alţii a fi cu luare aminte la purtările lor faţă de „unşii Domnului”. Acel om al legii, neatent la cele ce nu se cuvin a fi făcute, a sfârşit în chinuri cumplite, fiindcă a refuzat să i se taie mâna.

Atunci când o maică ce se împărtăşise mai puţin din întelepciunea creştină şi nu gustase din tăcerea ce se cuvine păstrată de cineva atunci când e ponegrit l-a certat pe Părinte, întrebându-l:

„Prea Sfinţite, de ce nu vorbiţi?”,

el i-a răspuns:

„Asta vă învăţ eu de atâta timp?”

Viaţa dumnezeiescului Părinte a fost sfântă, iar purtarea sa desăvârşită. După ce toată această viaţă „şi-a petrecut-o în binefaceri”, a urcat pe cele mai înalte trepte ale scării virtuţilor, a murit „pentru lume”, a trăit în Iisus Hristos, s-a făcut sălaş al Duhului Sfânt, bărbat îndumnezeit şi asemenea lui Dumnezeu, ajungând la dumnezeire, a dobândit nemurirea încă din această lume, de unde a purces spre viaţa cea veşnică şi fără sfârşit, pururea fericită şi întocmai cu cea a lui Dumnezeu.

După ce trupul său a îndurat mulţi ani durerile grele şi aproape insuportabile ale bolii cronice de prostată, ajunsese acum la capătul îndurării. De aceea medicul l-a sfătuit să se interneze de urgenţă la spitalul Areteio din Atena. Sfântul nu s-a mai împotrivit. A dorit însă să se închine mai înainte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Hrisoleontissa. Astfel, în ziua de 20 august 1920, după Sfânta Liturghie, s-a urcat pe măgăruş şi însoţit de două maici a sosit după o oră la mănăstire. A intrat îndată în biserică şi a căzut în genunchi dinaintea sfintei icoane a Preacuratei. A rămas mult timp aşa rugându-se, mai mult de o jumătate de ceas. Rugăciunea lui era şi rugă aprinsă şi cerere, şi implorare, şi mulţumire, şi slăvire. O ruga pe Maica Domnului să ocrotească mănăstirea, să-i ocrotească fiicele duhovniceşti şi pe toată lumea. La urmă le-a lăsat pe toate la voia Fiului Ei, Căruia I se supusese întotdeauna.

La Mănăstirea Maicii Domnului a rămas 15 zile. S-a rugat, a citit, a scris şi şi-a liniştit sufletul. Văzând că se simţea tot mai rău şi că picioarele i se umflaseră destul de tare, a hotărât să se întoarcă la Sfânta Treime, cu intenţia de a se interna în spital. S-a mai rugat o dată îndelung înainte de plecare în faţa icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare, s-a aburcat apoi pe spinarea măgăruşului şi a pornit, însoţit de fiicele sale duhovniceşti. Ştiind că vedea pentru ultima oară acele locuri, s-a coborât de pe spinarea măgăruşului, a îngenuncheat, şi-a ridicat mâinile, ochii şi mintea într-o rugăciune fierbinte către Domnul slavei pe Care La iubit şi L-a slujit în toată viaţa sa plină de sfinţenie. Se pare că în acele clipe mintea curată şi înaltă a Părintelui „a fost răpită” la Domnul şi că, după ce a ieşit din sine, trupul i-a rămas nemişcat destulă vreme. Una din însoţitoare, necunoscătoare a acestor stări, în care duhul este purtat la Dumnezeu, s-a apropiat neliniştită şi l-a mişcat uşor. „Biata de tine, m-ai întrerupt din rugăciune”, a certat-o Părintele ştergându-şi lacrimile.

Înainte de a se urca din nou pe blândul necuvântător a spus:

„Să mai binecuvântez o dată mănăstirea noastră şi pe toţi creştinii din insulă, fiindcă nu peste mult voi pleca”.

„Unde o să pleci, Părinte”,

l-a întrebat maica Nectaria. Dânsul i-a răspuns:

„La ceruri” !

După ce s-a întors la mănăstirea sa dragă, marele nevoitor al lui Hristos, învins de boală, a acceptat să fie dus la Atena şi să se interneze în spitalul Areteio, ca un simplu ieromonah. Plin de pacea „mai presus de minte” pe care o lucrează Sfântul Duh în sufletele celor curaţi şi dorind cu aprindere cele cereşti, aşa a răbdat sfântul durerile cumplite ale bolii.

Vedea limpede că sfârşitul şederii sale pe pământ se apropia. Ştia că ieşind din trupul acesta avea să intre în lumea adevărată a luminii, a vieţii celei adevărate, „unde răsună glasul curat al celor ce prăznuiesc”, unde este lumina nezidită a Sfintei Treimi, „mai curată şi mai desăvârşită”, unde stă Cuvântul cel întrupat pe Care-L iubise cu iubire Dumnezeiască din anii copilăriei şi „ale Cărui cărări aspre le-a păzit cu cuvintele buzelor sale”. Aşadar, străbătuse cu bărbăţie „cărarea sa cea strâmtă şi îngustă”, ţinuse cu iubirea ce-i izvora din suflet „cumpăna cea dreaptă” şi de la Domnul Iisus însuşi învăţase „să fie blând şi smerit cu inima”. Şi L-a imitat. Nu numai în exterior, ci având sufletul în deplină unire cu „duhul frânt şi smerit”, pe care Sfântul Duh îl dăruieşte celor cu inima smerită care s-au unit prin iubire cu toată zidirea.

Cuviosul vedea că va pleca în curând spre adevărata sa patrie, unde-şi făcuse „locaş” încă din tinereţea sa neprihănită, ca unul ce „locuia dimpreună cu sfinţii, casnic al lui Dumnezeu”. De aceea, toată viaţa ce-i fusese inspirată de Duhul şi-a trăit-o ca un nepământean, ca un străin de lumea aceasta, de care se deosebea atât de mult, ca unul ce n-a fost nici prieten al acestei lumi şi nici prieten al celor ce iubesc lumea „robită celui viclean”. De aceea toţi ai acestei lumi au luptat împotriva lui, l-au prigonit şi l-au ponegrit. Fiindcă trecerea lui pe pământ a fost trecerea unui sfânt, nu „căile sale au fost altele”, au fost căile unui străin şi ale unui vieţuitor vremelnic al acestor locuri.

Sfântul Nectarie vedea în Duhul Sfânt că „o dată oglinzile sparte” o va vedea pe Maica Sfinţilor, a fiilor Bisericii. Fecioara Maria şi Născătoarea Luminii, pe care o iubise cu dragoste negrăită toată viaţa sa luminată, căreia îi închinase imnuri nenumărate şi pentru care ardea cu flacără nestinsă sufletul său purtător de Hristos. Într-însa vedea toate bunătăţile firii şi pe cele mai presus de fire, o vedea pe cea „prin care ajungem la Dumnezeu”, pe cea care este „Dumnezeu după Dumnezeu şi a doua după Treime”, nemijlocita sa ocrotitoare şi nădejdea sa nedezminţită.

Părintele teofor al Bisericii vedea că avea a se mântui pentru vecie „prin Harul lui Hristos” şi că avea a intra pe tărâmul oştirilor îngereşti şi al cetelor de sfinţi ce strălucesc „ca luminătorii” în lumina neînserată purceasă din izvorul luminilor, în ţinutul frumuseţii nesfârşite, al bucuriei necuprinse şi al negrăitei fericiri dăruite de comuniunea cu sfinţii. ShrineŞtia că avea să întâlnească acolo pe cei ce biruiseră lumea, pe nevoitorii purtători de cunună ce „îşi spălaseră veşmintele în sângele Mielului”, pe Cuvioşii pustiei ce şi-au biruit trupul şi deopotrivă lumea şi pe cârmuitorii ei. Tot acolo îl aşteptau oştirile purtătoare de lumină ale prea dulcilor fiinţe îngereşti şi toate cugetele dumnezeieşti ale Bisericii purtătoare de biruinţă a lui Hristos.

Trăind acest praznic al inimii, al minţii şi al tuturor puterilor sufletului şi duhului său, această negrăită fericire ce-l cuprinsese în aşteptarea bunătăţilor dumnezeieşti, simţea revărsându-se înlăuntrul său o dulceaţă aproape cu neputinţă de îndurat, ce se prefăcea în lacrimi fireşti şi mântuitoare de recunoştinţă, în imnuri, în psalmi şi în cântări răsunându-i „în inimă”, în stihuri de slavă închinate Treimii sale preaiubite şi preacuratei sale ocrotitoare Născătoarea de Dumnezeu. Valurile de Har îi umpleau toată fiinţa acestui călugăr puţin la trup, dar cu adevărat uriaş în duh, acestui ierarh „desăvârşit” şi creştin întru totul asemenea lui Hristos. Cel ce stătea acum neputincios, ca un străin, pe patul unui spital pentru săraci, stârnind poate milă şi compătimire, a fost binefăcătorul unor mulţimi nenumărate de deznădăjduiţi. Harul său nu se sfârşea însă aici, fiindcă Părintele avea a mai fi binefăcătorul multora din această lume, tămăduind nevoinţele sufletelor şi ale trupurilor, fie ca mărturisitor, fie prin rugăciunile şi nenumăratele sale minuni. Aşadar, Părintele teofor, nevoitor şi arhiereu, „săracul pe mulţi i-a îmbogăţit”, un neînsemnat printre cei neînsemnaţi în spital, aştepta să se împlinească voia lui Dumnezeu, purtat pe mări ale fericirii. Trecuseră două luni de la internare şi medicii se gândeau la o intervenţie chirurgicală. Era însă de prisos, fiindcă „Cel ce avea putere asupra morţilor şi viilor, ca Dumnezeu” l-a chemat „întru bucuria Sa” la miezul nopţii de 8 noiembrie 1920:

„Vino binecuvântatul Tatălui meu… moşteneşte împărăţia cea pregătită ţie de la întemeierea lumii…” (Matei 25, 34).

Aşa s-a sfârşit o viaţă plină de sfinţenie şi de lumină Dumnezeiască, un „locaş” al Sfintei Treimi. Şi pentru că viaţa viitoare şi veşnică este o continuare a celei prezente, într-o formă mai desăvârşită şi mai deplină, desigur în alte dimensiuni, ce nu pot fi comparate, Nectarie purtătorul de Dumnezeu s-a apropiat de tronul Domnului ca un dumnezeu după Har. Există oare o cinste mai mare decât aceasta pe pământ, în ceruri, sub veacuri? Evanghelistul Iubirii spune:

„Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că, dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este” (I Ioan, 3,2).

Ce suflet nu se cutremură la auzul acestei făgăduieli a Domnului, care pentru preablândul nostru Părinte s-a împlinit?”.

(Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Viața, învățături, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007)