În Hristos moartea noastră devine un Paști!

Un cuvânt mărturisitor, un îndemn la credinţă şi discernământ, la curaj şi curăţirea de toate duhurile străine Ortodoxiei ne adresează astăzi Părintele Gheorghe Holbea. Am uitat să privim în Sus, către Dumnezeu, observă Părintele, și, crezând că suntem credincioşi, ne-am făcut robi gândurilor şi simţirilor străine de Hristos. Dar mântuirea noastră stă tocmai în recunoaşterea cu smerenie a neputinţelor noastre şi în întoarcerea degrabă la Tatăl, Care ne aşteaptă în prag, pentru a ne îmbrăţişa cu marea Lui dragoste. (G.F.)

– Părinte Gheorghe, care credeţi că este „urgenţa numărul 1” pentru creştini în aceste vremuri?

– „Urgenţa numărul 1” pentru creştini în aceste vremuri este să aibă mai mare încredere în lucrarea şi în puterea lui Dumnezeu decât în mijloacele lumii acesteia. Mie mi-a plăcut foarte mult un cuvânt al Părintelui Rafail Noica, care, referindu-se la vremurile pe care le trăim, zice foarte tranşant: „A venit vremea ca Biserica, adică noi, să se lămurească precum aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit şi să se gătească Mireasa întru întâmpinarea Mirelui”. Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră. Se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică şi ce nu. Așadar, „urgenţa numărul 1” este să reînvăţăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi mai la îndemână. Să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu decât pe mijloacele acestei lumi, mai ales când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm atitudinile lumii, punând, fie şi provizoriu, în paranteză rugile lui Dumnezeu.

Iertaţi-mă, şi eu sunt preot, dar, după părerea mea, excesul de zel al unor preoţi care vor să pară că stau cu dezinfectantul şi cu masca în faţa icoanei şi spovedesc, mie mi se pare total deplasat. După cum imaginea aceasta a preoţilor care merg, duc ajutoare – e foarte bine, ajutăm, lucrul acesta este extraordinar, dar cred că nu e potrivit ca oamenii Bisericii să se complacă în acest rol social, aşa cum ne vrea lumea, în duhul lumesc. Biserica trebuie să dea lumii ceea ce nimeni nu poate să dăruiască. Adică, în biserică, preotul să săvârşească Sfânta Liturghie şi să-i împărtăşească pe credincioşi, să le dea această putere şi această „hrană a nemuririi”.

Vedem ce fel de vremuri trăim, nu trebuie să ne iluzionăm acum, căci s-a umplut biserica de promiscuitate, de libertinaj neînfrânat, iar cele ce erau de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani acum sunt monedă curentă. „Înfricoşătoare vreme! Dar dacă de la Dumnezeu îngăduită, mântuitoare. Acum mai aproape este nouă mântuirea decât atunci când am crezut” ^{cf. Romani 13:11}, spune Sfântul Apostol Pavel. Este vremea când cel drept mai facă dreptate şi cel sfânt mai sfinţească-se. Cel ce este și va să fie va veni şi nu va zăbovi, şi plata Lui în mâna Lui, dar este şi vremea în care cel ce nedreptăţeşte mai nedreptă­ţească şi cel ce spurcă să mai spurce ^{cf. Apocalipsa 22:11}.

„O falsă pace”

– Se pare că măsurile impuse de autorităţi creează multă dezbinare, îi înrăiesc pe oameni. Cum ar trebui să reacţioneze creştinii pentru a păstra unitatea dintre noi?

– În primul rând, reacţia creştinilor are două componente, după părerea mea: mai întâi, reacţia creştinilor nu este de răutate. Noi nu înlocuim revoluţia care ni se propune cu altă revoluţie. Reacţia creştină este o reacţie iubitoare ‒ însă, în acelaşi timp, este o reacţie cu discernământ. Şi aici cred eu că trebuie să accentuăm. Adică noi, creştinii, trebuie să ne comportăm în calitate de creştini nu băgându-ne capul în nisip şi făcându-ne că nu vedem. Lumea aşteaptă de la noi o atitudine de demnitate, și mai ales așteaptă de la noi să avem deosebirea duhurilor, pentru că, în momentul în care bisericile sunt închise, în momentul în care noi săvârşim slujbele şi credincioşii participă online, în acel moment lucrurile trebuie înţelese în ce duh se fac. Deci, primul lucru este în numele cui se fac toate acestea: în numele binelui umanităţii, sau în alt duh? Și dacă da, în ce duh? Pentru că nu există îmbrăţişare virtuală, nu există spovedanie virtuală, nu există împărtăşanie virtuală. Există îmbră­ţişare reală, există spovedanie în faţa duhovnicului şi, în acelaşi timp, există împărtăşanie reală cu Trupul şi Sângele Domnului.

Noi trebuie să spunem toate aceste lucruri ‒ şi aici îmi amintesc de un mărturisitor din temniţele comuniste, marele om de ştiinţă Alexandru Mironescu, cu doctorat la Sorbona în Chimie, la Bucureşti în Filosofie, poet, scriitor, participant la Rugul Aprins, care spune aşa, şi o spune în duh creştin: „Părerea mea este că un om, un popor sau chiar o civilizaţie care nu-şi asumă nişte riscuri, care prea îşi apără pielea, care nu e în stare să consimtă la sacrificii, ca să salveze prin exemplul tocmai al sacrificiului câteva principii spirituale fundamentale, riscă să piardă totul şi să intre în lichidare”. Și mai spune: „Recomandările de răbdare, de îngăduinţă sunt bune, dar, să luăm aminte, căci există în Biserică o adevărată superstiţie a cedării, a împăciuirii, care este o falsă pace. O psihologie a mielului care va fi devorat fără nici un folos ‒ căci nu este vorba de un sacrificiu sau de un martiraj, ci de o laşitate, o penibilă laşitate. Neruşinaţii îşi intimidează ieftinele lor victime tocmai prin îndrăzneala lor neruşinată. Dar eu vă recomand: îndrăzniţi o dată şi vă opuneţi, asumându-vă, fireşte, riscul şi primejdia, şi o să vedeţi cât sunt de laşi şi de poltroni”. Căci, spune el: „Educaţia creştină sau laică de multe ori fabrică oameni de mămăligă. De ce să ne mai văităm şi să ne mirăm că mieii sunt devoraţi nu de lupi, căci ar fi onorabil, ci de porci”.

Vedeţi, aceasta este o atitudine de demnitate. Noi trebuie să spunem, nu să ne facem că nu vedem. Lumea aşteaptă de la noi o reacţie ‒ nu de revoltă, nu! Dar să spunem: Aceasta nu este în duhul lui Dumnezeu! Noi nu putem să renunţăm la comuniune în Sfânta Liturghie, nu putem să acceptăm această distanţare, această însingurare, această izolare! Și, mai mult decât atât, ceea ce este cel mai periculos pentru zilele noastre este încercarea de a scoate omul din lumea reală şi de a-l livra lumii virtuale.

„Am cam pierdut vocaţia de martiri”

– Şi cum se pot împotrivi creştinii acestei situaţii?

– Creştinii, în primul rând, se pot împotrivi prin pregătirea lăuntrică – deci mai întâi să fie ei pregătiți, pentru că, din păcate, am cam pierdut această vocaţie de martiri. Pregătirea interi­oară este esenţială pentru a avea o atitudine demnă. Şi, în al doilea rând, creştinul trebuie să spună ade­vărul. Noi nu suntem pentru revo­luţii; Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit să răstoarne orânduiri politice. A venit pentru această „revoluţie lăuntrică”. Deci schimbându-ne pe noi, prin această pregătire ascetică, duhovnicească, vom putea să primim de la Dumnezeu şi discernământ.

E foarte important discernământul astăzi. Sfântul Antonie cel Mare spune că virtutea cea mai mare este discernământul. Trebuie să spunem adevărul. Nu trebuie să ne facem că „Bine, merge și-așa”. Da, este nevoie de o atitudine, pentru că altminteri n-am mai fi avut martiri, fiecare s-ar fi retras în colțișorul lui, fără să mai mărturisească. Dar, de-a lungul secolelor, noi am avut martiri ‒ şi în perioada primelor trei secole, când li se interzicea creştinilor să se adune la Sfânta Liturghie, ei se adunau în catacombe. Iată că trebuie să ne manifestăm în această condiţie de creştini.

Pe de altă parte, ceea ce vedem astăzi este că multă lume trece printr-o experienţă a singurătăţii. Acum avem şi izolarea ‒ vă daţi seama că sunt bunici care nu pot să-şi mai vadă nepoţii, ca să nu se infecteze! Nepoţii nu se duc, mă rog, ca să-i protejeze, dar e foarte periculos să intrăm în această logică a distanţării, a singurătăţii. Noi trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenul lor prin intermediul diferitelor mijloace, și totuşi cei mai mulţi se plâng de singurătate. Pentru că, ce constatăm azi? Mulţimea prietenilor virtuali de pe Facebook nu ne vin­decă de această boală a lumii contemporane, care este singurătatea. Nu numărul impresionant de contacte pe rețelele de socializare, nu agendele aglomerate ale smartphone-urilor noastre ne scapă de singurătate. Importantă rămâne calitatea prietenilor şi interacţiunea reală cu ei.

Dintr-o asemenea perspectivă, înţelegem că singurătatea nu se referă doar la izolarea fizică de alţi oameni. Unii se simt singuri deşi poate au alături familia, colegii, și vedem că această stare a fost pregătită, pentru că frustrările neîmplinirilor existenţiale au fost compensate, în mod iluzoriu, în mediul virtual. Haideţi să ne amintim că, până la Covid, când mergeai cu metroul, 98% dintre oameni ce făceau? Păi, stăteau pe telefon! Toată lumea era absentă. Mi-amintesc un filmuleţ care a devenit „viral”: un grup de şapte inşi dintr-o ţară occidentală s-a dus să viziteze Veneţia. Gondolierul îi plimba pe canalele Veneţiei, şi ei toţi erau conectaţi unde? În loc să fie atenţi în jur, să aibă prezenţă, ei, de fapt, se uitau pe telefon.

Nihilismul contemporan, care invadează această realitate cotidiană prin interme­diul mass-media, reprezintă acea stare a vieţii în care omul îşi vede existenţa ca fiind fără sens. Și ce trebuie să înţelegem noi? Vă întreb pe dumnea­voas­tră: lumea aceasta oare ştie încotro ne îndrep­tăm? Sau poate nişte „arhitecţi ai resetării” ştiu cumva ei mai bine ce ne dorim noi şi în ce lume vrem să trăim? Nu! Lumea de astăzi este fără busolă. Oamenii, mi se pare mie, au devenit depen­denţi de o autoritate căreia i-au delegat destinul vieţii lor. Şi acest lucru mi se pare foarte periculos.

„Acest Covid a devenit un fel de idol”

– Vedeţi vreo cale de întoarcere?

– Uitaţi, calea de întoarcere este aceeași: Evanghe­lia, Sfinţii Părinţi, Sfintele Taine, participarea la Sfânta Liturghie, spovedanie și împărtăşanie cât mai des, şi atunci ne revenim, ne reaşezăm. De ce? Pentru că în felul acesta oamenii află că nu sunt singuri pe pământ. Şi mai află un lucru: că nu numai pământul este locuinţa lor. Pentru că, vedem astăzi, se vântură acest spectru al morţii. Oamenii parcă acum au aflat că vor muri. Dar, în jurul lor, foarte mulţi dintre ei au trecut deja la Domnul. Sunt atâtea boli incurabile! În această perioadă n-au murit numai de Covid, au murit foarte mulţi de alte boli, dar atât s-a vânturat acest Covid, încât pare că a devenit aşa, un fel de idol. Toată lumea se învârte în jurul acestui idol, toată viaţa noastră, şi atunci oamenii, în loc să se întoarcă mai mult spre ei înşişi, să descopere puterea credinţei, să se apropie de Dumnezeu venind la biserică, în comuniune, preferă să stea izolaţi. Eu cred că aceasta nu este o soluţie.

Și bineînţeles că acesta este şi un test. Spre exemplu, vine cineva la biserică și zice: „Părinte, dumneavoastră nu credeţi în Covid?”. Şi am zis: „Doamnă, e groaznic ce mă întrebaţi! Eu cred în Dumnezeu, cum să cred în Covid?! Există acest virus, cine l-o fi făcut, cum o fi fost aruncat în lume, dar, dincolo de toate, este puterea pronia­toare a lui Dumnezeu!”. Noi, dacă nu ne învăţăm să avem încredere mai mare în puterea proniatoare a lui Dumnezeu şi găsim tot felul de oameni „providenţiali” – că pe „tovarăşii” ăştia i-a apucat acuma mila de întreaga lume şi iau tot felul de măsuri, vezi Doamne, ca să ne salveze. De cine să ne salveze? Aceasta este problema de fond. Eu cred că vremurile pe care noi le trăim, aşa cum spunea un alt martir al neamului, sunt vremuri de mare încercare, dar, în acelaşi timp, sunt vremuri mântuitoare. Și mai ales astăzi nu trebuie să ne despărţim de Hristos. Trebuie să fie pentru noi o stare de trezire la viaţa autentic creştină, pentru că în ultimii ani, ştim foarte bine, lumea nu mai ştia cum să-şi înmulţească plăcerile, vacanţe peste tot şi câte altele! Acum, dacă Dumnezeu a îngăduit această mare încercare, înseamnă că tot Dumnezeu ne dă puterea şi soluţia. Și, pe cât de mari sunt încercările care vin asupra noastră, pe atât de mare ‒ infinit mai mare! ‒ este lucrarea şi puterea lui Dumnezeu, care dă peste cap orice plan diabolic.

Îmi spunea cineva: „Uite, domnule, în comunism, noi n-am avut nici biserică, nici duhovnici…”. Nu-i adevărat! În comunism, Dumnezeu a rânduit oameni providenţiali, chiar dacă ideologia oficială era antihristică. Iată, această rezistenţă care a fost în temniţele comuniste – păi, noi, românii, trebuie să fim conştienţi astăzi că, dacă noi avem acest dram de credinţă pe care, iată, îl ducem şi peste hotare – am umplut lăcașuri de închinare în Occident, le-am transformat în biserici, nu-i puţin lucru! ‒, aceasta se datorează în mare măsură jertfei acestor mărturisitori, care au fost cu zecile de mii, cu sutele de mii. Dumnezeu ştie! Și avem nenumărate mărturii în încercări îngrozitoare, cum a fost experimentul Piteşti. Iată, pe 21 noiembrie a trecut la Domnul unul dintre martirii care n-a cedat niciodată sub tortură: Tache Rodas. Câtă bătaie a luat acest om, cât a fost de maltratat, şi totuşi a mărturisit că el a simţit-o pe Maica Domnului permanent şi, oricât era de rupt în bătaie, el a simţit cum Maica Domnului îl ocroteşte.

De aceea, și noi trebuie să fim curajoşi, să fim demni, dar, mai presus de toate, acest curaj şi demnitate trebuie să fie aco­pe­rite de o viaţă duhovnicească intensă: de spove­da­nie, de participare la Sfânta Liturghie şi de împărtăşanie.

(…)

Mihaela Raluca Tănăseanu

Sursa: familiaortodoxa.ro