Teodor Baconschi și ”apofatismul” rinocerilor cu țîțe – Elena Dulgheru

Este deplorabilă aplaudarea docilă a unor intelectuali români a expoziției de artă punk pop (citește: populist-decadentă), deschisă la Primăria sectorului 1 din București, vernisată provocator, chiar de ziua lui Constantin Brâncuși. Mai ales cînd acești intelectuali nu sînt doar oameni de litere, ci și prezenți sau foști funcționari publici de rang înalt, creditați de statul român ca să apere și să promoveze imaginea României în lume.

Expoziția cu titlul pretențios, incert și abuziv „Dincolo de canon. Noua sculptură azi”, cu lucrări ale absolvenților secției Sculptură de la UNARTE, organizată la invitația Clotildei Armand, în cinstea Zilei Naționale Constantin Brâncuși, este unul din cele mai recente scandaluri din tîrgul nostru dîmbovițean. Cu curator necunoscut, probabil inexistent. Și cu o temă nedeclarată, căci ”dincolo de canon” este o formulă prea vagă pentru a descrie și diagnostica adunătura de artefacte din holul primăriei. Expoziția adună, pe lîngă cîteva nereușite piese ludic-abstracte, mulaje humanoid-decadente sau zoomorfe grotești, mînjite agresiv cu vopsea și asezonate cu gadgeturi (ca o trusă deteriorată de ochelari 3D), avînd aspectul unor hoituri postmoderne în descompunere. Din acest simulacru de gheenă veselă sau ghenă de rebuturi Unarte, care nici măcar o cronică de specialitate nu merită, cel mai mult a atras atenția presei o sculptură de femeie masivă cu cap de rinocer și belciug, cu bust proeminent, extrasă mimetic dintr-un bestiariu infernal medieval de tipul lui Bosch. Ieronimus. Bășcălii juvenile, lipsite de inventivitate și univers interior, ale unor studenți, cărora profii nu s-au priceput să le sugereze o perspectivă de abordare a unui eveniment a cărui anvergură îi depășește și complexează. Cum îi depășea și complexa, acum peste o jumătate de veac, pe prolectultiștii de serviciu ai momentului, care refuzau repatrierea operei geniului de la Hobița. Istoria se repetă.

Artefactele comandate de Clotilde – gazdă pretins generoasă față de tinerii artiști – puteau să-și facă veacul în locul care li se potrivește mai bine, dar nu într-o instituție publică. Există galerii de artă experimentală pentru așa ceva, iar UNARTE își are galeria sa proprie, tolerantă și incluzivă pentru asemenea fapte. Că ”românul intră în hol, își face cruce și pleacă”, cum titrează presa, este evident. Ce altceva să facă? Presa noastră, formată, în general, din jurnaliști agramatați plastic și cultural, nu știe să catalogheze așa ceva, preferînd să laude ceea ce nu înțelege, ca să nu fie acuzată de retardare. Puține publicații au curajul să își exprime indignarea. Cele mai multe gafează în elementarele exprimări (“expoziție de nuduri” – un trup zoomorf este un nud?; ”draci dezbrăcați”; expoziție de ”statuete”), spre deliciul intelectualilor subțiri și perverși, gata să susțină orice frondă neomarxistă la adresa identității și culturii naționale, și așa pe cale de dispariție.

Gafează cras și pervers și Clotilde Armand, care nu înțelege arta vizuală (ceea ce nu e o vină), dar nici nu își ia un consilier competent pentru asta, cum i se cade unui primar, ci folosește ea însăși arta ca “armă de atac politic” (neomarxist), făcînd exact jocul de care-i acuză pe adversarii săi politici. (Vezi Mediafax). Nu trebuie să fii pesedist ca să te dezguști de asemenea făcături, expuse într-un spațiu public de interes general.

Dar nu am pretenții de la Armand. M-a dezamăgit, trebuie să recunosc, domnul Teodor Baconschi. Și nu pentru întîia dată. Este deplorabilă superficialitatea amuzată cu care comentează pe pagina sa de socializare penibilul eveniment. În loc să își bată capul cum să promoveze mai bine Ziua Națională Constantin Brâncuși, dacă nu oficial, măcar ca om de cultură și diplomat prin menire (cum ține să se prezinte public), căci nu e ușor să impui în conștiința colectivă o nouă sărbătoare națională, și încă una de asemenea calibru, spre a repara trădarea intelectualității noastre proletcultiste și invidioase de acum trei sferturi de veac, domnul Baconschi calcă pe urmele acesteia, promovînd subculturalul eveniment ca pe o glumă bună, negustată de contemporanii înguști, paseiști și obtuzi. Pe un ton superior și ironic, diplomatul atacă numeroasele voci consternate, pe bună dreptate, de expoziția de la Primărie, acuzîndu-i de “pășunism, pudibonderie ultragiată, strămoșească, curat anti-occidentală și de-a pururi dedicată idealului estetic de a o reprezenta pe Tovarășa Academician Doctor Inginer Elena Ceaușescu cu coc…”. Mai degrabă, demersul excelenței sale calcă pe urmele aplaudacilor ”Ceaușeștilor” prezentului moment al istoriei, ”cu coc sau fără coc”, cu “privirile îndreptate ager spre Viitorul de Aur” (citez din formulările sale). Și de cînd decadența cu iz sacrileg este echivalentă, în artă, cu “occidentalismul curat”? Există multe curente foarte interesante, vii și deloc decadente în arta “occidentală”, domnule ambasador! Au nu ați mai vizitat de mult simezele pariziene?

O Zi a Culturii Naționale ar trebui să onoreze arta cu majuscule, cea care a impus România pe plan mondial și cea care a modelat profilul național, și cu atît mai mult, o sărbătoare dedicată lui Constantin Brâncuși ar trebui să promoveze duhul luminos, eterat și prin excelență spiritual al acestuia, iar nu artefactele discutabile ale unor studenți la UNARTE, încă neformați ca artiști.

Mai ales că o primărie este o instituție de tip popular, care, în caz că își propune proiecte artistice, ar trebui să găzduiască o artă adresată tuturor, iar nu o artă experimentală cu iz fetid, destinată cel mult profesioniștilor și studenților de specialitate, care au galerii specializate pentru aceasta. E bine că primăriile se implică în proiecte de artă, dar rareori ele devin centre de iradiere artistică (o excepție e cea a sectorului 2, curatoriată ani mulți și buni de regretata Ruxandra Garofeanu).

Păcat că domnul Baconschi, o voce respectabilă a culturii române actuale, intelectual considerat cîndva afiliat zonei conservatoare și autodeclarat creștin (cu toate că mulți au ajuns să-i conteste opțiunea politic-doctrinară pentru conservatorism), se raliază la gargara jalnică a tabloidelor lătrătoare la cerere, pentru a lăuda ceea ce nu înțeleg ori a denigra ceea ce nu pricep. Doar pentru că e cool și cerut de un anumit sistem. Doar că domnul Baconschi pricepe și înțelege!

Nu are sens să polemizez cu primărița sectorială, care execută ordine de partid, cu un sarcasm impardonabil pentru poziția sa publică, dar de la domnul Baconschi aveam mai multe pretenții. Și multă lume are. Și dînsul știe aceasta. Și asta ar trebui să îl oblige. Dacă nu ca diplomat, măcar ca om de cultură. Măcar ca om. Păcat de inflația de ironii și maliții nelalocul lor, deversată, cu pretenții de cunoscător, pe pagina sa de Facebook, în apărarea unei atitudini care nu merită apărată. De fapt, domnul Baconschi nici nu își propune să înțeleagă arta pe care o laudă, ci pretinde că face “puțină pedagogie anti-național-comunistă”, așadar citind expoziția tot exclusiv printr-o grilă politică. Dar o grilă inversată: nu așa-zis național-comunistă, căreia crede că detractorii expoziției îi sînt tributari, ci o grilă globalist-liberală, capitalistă și progresistă, de apărarea a așa-zisei ”libertății de expresie”. De expresie a ce?… Ce li s-a cerut absolvenților la Unarte să exprime? Nimeni nu știe… Probabil, nici ei, că nici nu contează. Cum de nu s-a revoltat niciodată domnul Baconschi de atîtea ori cînd libertatea de expresie a creștinilor și celor ce iubesc tradiția acestei țări a fost sfidată și călcată în picioare?

”Arta nu are mesaj decît dacă e propagandă”, domnule Baconschi, cum spuneți într-o replică de la postarea cu pricina? Asta e chiar tare! Aruncați la gunoi o întreagă cultură a teoriei artei și a hermeneuticii în general! Totul are sens, și chiar cînd o gînditoare atee ca Susan Sontag decretează falimentul interpretării, ea nu face decît să instituie un alt canon interpretativ! Pentru că omul este o ființă interpretativă sau metaforizantă, vorba lui Blaga, o ”trestie gînditoare”! Dacă dumneavoastră nu știți sau nu vreți să știți ce se ascunde în spatele artei pop punk, alții, oameni mai mult sau mai puțin citiți ca dumneavoastră, dar inteligenți și cu o inimă mai puțin maculată speculativ, știu sau cel puțin intuiesc. Aceștia au curajul să vă pună și întrebările incomode, cărora evitați să le răspundeți: ”Ne puteți spune care dintre opere estimați ca va ajunge sa fie vîndută la Sotheby’s ? Sau măcar pe care ați cumpăra-o pentru a o avea în casa d-voastră? Astfel ați susține faptic un tînăr artist !” – vă replică un comentator. Este deplorabilă bășcălia cu care tratați aceste întrebări tranșante, dar de bun simț, în loc să le răspundeți: ”Depistez un inefabil subton ironic în întrebările dvs. aparent urbane.”

De la oameni ca dumneavoastră și din postura publică pe care o dețineți, oamenii așteaptă susținerea unei arte care poate promova România în lume, precum cea a marelui și în continuare nedreptățitului Brâncuși, ori care poate consolida imaginea de țară a României, atît de mătrășită dinăuntru și dinafară, iar nu încurajarea unei maculaturi a bolgiilor de ipsos și a sirenelor de plastic, colorate cu mătura. Statutul diplomatic și poziția publică (formală sau informală) vă obligă moralmente la așa ceva, chiar dincolo de opțiunile strict personale, pe care ar trebui să le puneți în paranteză, ca funcționar de grad înalt, în loc să aplaudați răsuflate manelisme punk-pop, comandate de profesori fără har și cu nimic reprezentative artistic.

Are dreptate criticul de artă Ruxandra Balaci, care vă replică: ”Adevarata problemă este că expoziția e foarte slabă. Punct (…) La nivelul meu să „fac cronica argumentată” [cum îi propuneți – n.n.] la o asemenea inepție ca expoziția cu pricina ar fi descalificant”.

Cu adevărat, asemenea expoziții nu merită decît cel mult cîteva rînduri într-o coloană de știri culturale, în cazul cel mai binevoitor. Dar, mai degrabă, o investigație de cheltuire a banului public, precum și una a calității actului de învățămînt artistic universitar și preuniversitar. Acum vreo doi ani mi-a ajuns la urechi, din multiple surse directe, că părinții elevilor de la Tonitza se plîngeau că profesorii le cereau copiilor să reprezinte la atelierul de creație… draci, drăcoaice și altă imagerie satanistă. Da, chiar așa. Sau… bipezii cu coarne și copite din artele plastice se numesc altfel? Asta era… ”tendința”! Elevii care se opuneau, din motive religioase sau din alte motive, indicației, aveau de suportat presiuni psihologice și marginalizare. Iată că, ascunsă între zidurile tăcute ale școlilor de arte (odinioară ”frumoase”), tendința aceasta a făcut pui, care colcăie acum pe simeze, mai visceral ca în anii ’90 sau în 2000. O investigație în domeniul învățămîntului artistic nu socotiți că ar fi necesară? Alături de o critică nuanțată, bazată pe sociologia artei, a ideologiei sacrileg-decadente, care este, pînă la urmă, sinucigașă artistic (cum remarca marele pictor român Camilian Demetrescu) din spatele expoziției și a curentului care promovează așa ceva.

Bănuiesc că, om credincios, creștin ortodox, cum vă știu, și chiar autor de cărți cu subiect teologic, nu ați ajuns încă un agnostic, deci arta ar trebui să aibă și pentru excelența voastră un sens, oricît de inefabil, chiar dacă (asemeni oricărui om, cu oricîtă școală și gust) nu întotdeauna sau nu imediat îl descifrați. Ăsta e și unul din scopurile ei, să nu se lase imediat devoalată. Dar pînă la urmă se va lăsa! Eu cînd nu îl descifrez, mai privesc odată. Si încă odată. Și mă așez cu acea operă de artă în față, pînă cînd îmi vorbește. Asta, pe lîngă albumele de artă pe care le răsfoiesc periodic, vechi sau recente, pe un mediu sau altul. Încercati să faceți asta cu artefactele cu iz de hazna second hand, pe care le lăudați! Dacă chiar credeți că nu au mesaj, faceți-le o poză mare și atîrnați-o în dormitor sau în fața biroului de scris, pînă vă va vorbi. Și vedeți ce vă spune!

Apropo, cică una din pedepsele, pe lumea cealaltă, a celor care produc sau laudă ”drăcovenii” este confruntarea cu materialitatea lor. Ei, poftim “drăcovenie strămoșească”! Curat ”anti-occidentală”! Dar pedepsele pentru vanitate și ipocrizie n-o să vi le spun. Pe-alea le aflați de la sirena mov, fără coc, cu urechi ascuțite. Din cada de baie. E anti-occidentală și ea, chiar dacă se preface bine. Și foarte vanitoasă. A dat șpagă ca să fie băgată în expoziție. Pentru asta și-a umflat coada cu silicon, că era flască rău. O să vă răspundă. În coadă de pește.

Elena Dulgheru