Lupta lăuntrică

Aceluia ce se aruncă în lupta lăuntrică îi trebuiesc în fiecare clipă patru lucruri: smerenie, cea mai mare trezvie, voinţă de împotrivire şi rugăciune. El trebuie să biruie cu ajutorul lui Dumnezeu pe ,,harapii gândului”, să-i întâmpine la uşa inimii şi să-i lovească acolo ca pe pruncii tăi de piatră (Psalmul 136, 9).

Smerenia este de neapărată trebuinţă, căci trufaşul nu este nicicând primit.

Trezvia este trebuinţă pentru a recunoaşte grabnic vrăjmaşii şi a-ţi păstra inima despovărată.

Voinţa de împotrivire trebuie să lucreze în acea clipă când potrivnicul a fost descoperit. Dar fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan XV, 5), de aceea toată lupta se ţine pe temelia rugăciunii.

O mică imagine poate să-ţi fie călăuzitoare: cu trezvia ta descoperi pe vrăjmaşul ce se apropie de uşa inimii, de pildă ispita de a gândi rău despre semenul tău. De îndată se trezeşte voinţa de împotrivire şi respingi ispita, dar deja în clipa următoare eşti atacat pe la spate sub forma aprecierii de sine: măi, da’ straşnic am mai fost! Biruinţa ta părută se preschimbă într-o amarnică înfrângere, deoarece a lipsit smerenia. Dacă îţi predai lupta Domnului tău, piere şi prilejul aprecierii de sine şi eliberat. Vei vedea în curând că nu se află armă mai tare ca numele Domnului.

Pilda ţi-a arătat cum trebuie purtat războiul fără răgaz. În vâltoarea luptei se strecoară înăuntru pornirile răutăţilor ce trebuiesc stăvilite deîndată. Acestea sunt săgeţile cele arzătoare ale vicleanului, despre care vorbeşte Apostolul (Efeseni VI, 16), şi care vin în zbor fără-ncetare. Tot astfel trebuie să strigăm şi noi neîncetat către Domnul. Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţi, care sunt în văzduhuri (Efeseni VI, 12).

Pornirea spre păcat este începutul, arată sfinţii. Urmează apoi potrivirea sau întovărăşirea, în care ne urmăm mai departe reaua pornire. Al treilea pas este încuviinţarea, iar al patrulea este păcatul săvârşit. Cele patru stadii se pot desfăşura într-o clipită, dar pot fi şi treptate, astfel ca să ai timp a le distinge. Pornirea sună la uşă ca un vânzător ambulant. Dacă l-ai băgat în casă începe să-i împuie capul cu marfa de vânzare, şi greu mai scapi de dânsul, chiar de-i vădeşti marfa proastă. După care urmează încuviinţarea şi la sfârşit cumpărătura, cel mai adesea nedorită: te-ai lăsat amăgit de trimisul celui rău.

De tine atârnă să te păzeşti să nu intre în inima ta gândul nelegiuit (Deuteronom XV, 14) şi să grijeşti ca inima ta să nu se prefacă într-un târg unde vrute şi nevrute se amestecă într-un talmeş-balmeş, până când nu le mai poţi da de capăt. Aici este locul unde se bucură hoţii şi tâlharii, dar unde nicidecum nu apare îngerul păcii cel trebuincios. Pacea, şi chiar pacea Domnului, se îndepărtează de un asemenea loc.

Căutătura să nu ţi se îndrepte spre vrăjmaş. Nu te lua nicicând la ceartă cu el, căci nu-i cu putinţă a-l birui; vicleşugurile sale vechi de mii de ani te vor răpune pe dată. Nu, ci stând în mijlocul ogorului inimii tale priveşte neîncetat în sus, acolo unde eşti apărat din toate părţile deodată: Însuşi Domnul trimite pe îngerii Săi să te păzească la stânga, la dreapta şi dinapoi totodată.

Aceasta trebuie s-o tălmăceşti astfel: de vei cădea în vreo ispită să nu cercetezi şi să descoşi încolo şi-ncoace cum de s-a petrecut, căci în acest fel îţi întuneci inima şi pierzi multă vreme, iar aceasta este deja spre câştigul vrăjmaşului. În loc de a face aşa aleargă neîntârziat la Domnul şi zi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi cu cât îţi tragi mai degrabă gândul de la ispită, cu atât mai repede vine ajutorul. Nu te încrede niciodată în tine însuţi. Nu lua niciodată hotărâri înţelepte gândindu-te: de bună seamă că mă voi descurca. Nu te încrede în propria putere şi în tăria de a rezista vreunei ispite, fie ea mare sau mică. Dimpotrivă, să gândeşti: negreşit voi cădea de cum mi se va ivi prilejul. Încrederea în sine e un tovarăş primejdios: cu cât te ţii mai de nevolnic, cu atât te afli mai la adăpost. Socoteşte-te slab, cu totul neputincios de a rezista celei mai mici şoapte a vrăjmaşului. Şi atunci vei vedea cu uimire că el n-are nici o putere asupra ta. Căci L-ai făcut pe Cel Preaînalt scăpare ţie, şi vei întări că nu vor veni către tine rele (Psalmul 90,
40

Singura primejdie de care este păscut creştinul este păcatul. De te vei amărî după ce ai căzut în ispită, şi-ţi mai faci şi făgăduinţe hotărând că “de-acum înainte n-o să se mai întâmple niciodată”, este semn limpede că te afli pe un drum greşit: ţi s-a rănit încrederea în tine. Acela ce nu se bizuie pe sine însuşi e uimit cum de n-a căzut mai rău şi dă slavă lui Dumnezeu că i-a trimis ajutorul la vreme, fără de care ar fi zăcut mai departe acolo în adânc. Deîndată se ridică de jos şi îşi începe rugăciunea cu un întreit Slavă Ţie, Doamne!

Copilul răsfăţat care a căzut zace mai departe şi se vaită căutând consolare şi mângâieri. Nu te mai cocoloşi atâta, oricât te-ar durea. Scoală sus deîndată şi continuă lupta. Acela ce se luptă se răneşte. Numai îngerii nu cad niciodată.
Dar roagă-te lui Dumnezeu ca să te ierte şi să să nu mai lase să fii fără de trezvie.

Nu face nici precum Adam, dând vina pe femeie
sau pe diavol sau oarece împrejurare. Cauza căderii tale se află în tine însuţi: în clipa în care Stăpânul casei era plecat din inima ta, ai lăsat furii şi tâlharii să intre şi să petreacă acolo în voie. Roagă-te la Dumnezeu să nu se mai întâmple.

Cum petreceţi aici? A fost întrebat odată un frate dintr-o mănăstire. Şi el a răspuns: Cădem şi ne sculăm, cădem şi ne sculăm, cădem şi iarăşi ne ridicăm.