Pofta de rugăciune vine rugându-te
Înţelegem iarăşi de la Sfinţii Părinţi că prin rugăciune nu se înţeleg numai rugăciunile vremelnice, cele de dimineaţă şi seară şi rugăciunile meselor, ci pentru ei rugăciunea este totuna cu rugăciunea neîntreruptă, cu viaţa în rugăciune. Porunca “Rugaţi-vă neîncetat!” (1Tesaloniceni V, 17) trebuie luată întocmai.
Astfel înţeleasă rugăciunea este ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Artistul lucrează în lut şi cu vopsele, în cuvinte sau sunete; el dă formă şi frumuseţe după priceperea sa. Materialul celui ce se roagă este însuşi omul viu; el îl creează prin rugăciune, îi dă formă şi frumuseţe: întâi lui însuşi şi apoi la mulţi alţii.
Omul de ştiinţă studiază lucrurile create şi fenomenele; cel ce se roagă îşi îndreaptă rugăciunea către Creatorul celor create. Nu căldura îi atrage dragostea, ci izvorul căldurii; nu funcţiunile vieţii, ci începutul ei; nu propriul sine, ci începutul conştiinţei de sine: Creatorul sinelui. Artistul şi savantul trebuie să depună multă trudă până a ajunge la măiestrie: ei nu ajung niciodată la nivelul propus. Dacă ei ar aştepta revelaţia dumnezeiască de fiecare dată când se apucă de lucru, nu ar mai învăţa niciodată bazele meşteşugului lor. Violonistul trebuie să exerseze din greu şi timp îndelungat pentru a pătrunde tainele gingaşului instrument: cu cât mai gingaşă trebuie să fie inima omenească? Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi (Iacov IV). De noi depinde a începe. Când facem un pas către Domnul, El face zece înspre noi: este Acelaşi Care l-a văzut pe fiul risipitor încă departe fiind el şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca XV, 20).
Dar odată şi odată trebuie făcut acest prim pas şovăitor dacă vrem cu tot dinadinsul să ne apropiem de Dumnezeu. Nu te ruşina de începutul tău neîndemânatic; nu asculta şoaptele viclene ale vrăjmaşului ce te intimidează şi îţi strecoară îndoiala, vrând ca tu să-ţi închipui că toate nu sunt decât fantezii fără rost, iar comportarea ta prostească. Află că nimic nu-i mai de temut pentru vrăjmaş ca tocmai rugăciunea.
Copilului îi vine pofta de a citi prin citire; cu cât începi a înţelege o limbă, cu atât mai mult o vorbeşti şi- ţi devine mai dragă. Pofta vine mâncând. Îndemânarea se capătă prin strădanii. Strădaniile devin tot mai plăcute cu cât creşte îndemânarea. Să nu crezi că este altminteri cu rugăciunea. Nu aştepta vreo descoperire dumnezeiască de sus înainte ca să te aşterni pe treabă. Omul este creat spre rugăciune, tot aşa precum este creat să gândească şi să grăiască. Dar întâi şi întâi spre rugăciune: căci Domnul Dumnezeu l-a pus pe om în grădina cea din Eden ca s-o lucreze şi s-o păzească (Facerea II, 15). Şi unde afli tu grădina Edenului dacă nu în inima ta?
Ar trebui să plângi precum Adam asupra Edenului pierdut prin neînfrânarea ta; te-ai îmbrăcat în frunză de smochin şi în îmbrăcăminte de piele (Facerea III, 21), adică în ţărâna cea trecătoare cu suferinţele ei. Între tine şi calea cea strâmtă ce duce la pomul vieţii s-au băgat flăcările mohorâte ale poftelor lumeşti, şi numai celui ce va birui aceste pofte îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu (Apocalipsa II, 7).
Dar nespus de greu este a câştiga o astfel de biruinţă! Adam a călcat doar o poruncă a Domnului; tu le calci pe toate zilnic şi în fiecare ceas, spune Sfântul Andrei Criteanul. Această ipostază de împietrit şi nărăvit călcător de porunci să-ţi pornească rugăciunea cea către ceruri. Adesea călcătorul de poruncă cel nărăvit nici nu-şi mai simte păcatul: el s-a împietrit. Aşa şi cu noi. Nu te înspăimânta de împietrirea propriei inimi: rugăciunea o va înmuia cu vremea.
