Rugăciunea
Acela ce se hotărăşte a face gimnastica de dimineaţă în fiecare zi, nu o face cel mai adesea pentru că ar avea un trup voinic, ci tocmai pentru a căpăta ceea ce nu are. Numai după ce ai căpătat ceva începi să te îngrijeşti de păstrare; până atunci te lupţi a câştiga acel lucru.
De aceea: începe-ţi nevoinţa fără a aştepta ceva de la sine-ţi. Dacă ai fericirea de a dormi singur în cameră, poţi să urmezi întocmai şi netulburat sfaturile cărţii de rugăciune:
“După ce te-ai trezit dimineaţa şi înainte să începi vreo activitate, adună-ţi gândurile, închipuieşte-ţi că stai înaintea atoatevăzătorului Dumnezeu şi zi, în timp ce te însemnezi cu semnul crucii: În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Aşteaptă după aceea câteva clipe până când cugetul ţi s-a liniştit şi gândurile au părăsit cele lumeşti. Rosteşte atunci, fără grabă şi cu inimă trează, următoarea rugăciune: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
După care urmează celelalte rugăciuni, rugăciunile de dimineaţă. Citeşte mai degrabă câteva dintre ele în linişte, decât pe toate în grabă. Acestea sunt din experienţa îndelungată a Bisericii; prin ele intri în comuniune cu o mulţime de credincioşi care se roagă; nu mai eşti singur, ci eşti o părticică din Biserică – adică din trupul Ei. Prin rugăciuni capeţi ascultarea care este atât de trebuitoare trupului cât şi inimii şi gândurilor, pentru zidirea credinţei tale.
Rugăciunea cea adevărată şi deplină este aceea în care cuvintele rugăciunii sunt pătrunse de gând şi simţire; de aceea trebuieşte trezvia. Nu lăsa gândurile să o ia razna: prinde-le şi iară, reîncepe totdeauna din locul în care ai părăsit rugăciunea. În acelaşi fel poţi citi din Psalmi, mai ales dacă îţi lipseşte cartea de rugăciune. Astfel te deprinzi cu răbdarea şi privegherea.
Acela ce stă în faţa ferestrei deschise aude zgomotele de afară, altminteri nu e cu putinţă. Dar el poate da sau nu atenţie vocilor, după cum doreşte. Tot astfel şi cel care se roagă este supus fără încetare unui torent nestăvilit de gânduri, sentimente şi impresii. A le zăgăzui curgerea lor zbuciumată este la fel de zadarnic ca aceea de a încerca să zăgăzuieşti aerul dintr-o încăpere deschisă. Dar le poţi lua în seamă sau nu.
Aceasta, spun sfinţii, nu se învaţă decât prin nevoinţă. Atunci când te rogi păstrează tăcerea. Nu te rogi pentru îndeplinirea dorinţelor lumeşti, ci te rogi: facă-se voia Ta. Este neîngăduit a vrea să-L faci pe Dumnezeu un fel de cărăuş. Tu însuţi să taci; acum vorbeşte rugăciunea. Sfântul Vasile cel Mare ne spune că sunt patru feluri de rugăciuni: De slăvire, de mulţumire, de mărturisire a păcatelor şi de cerere de mântuire. Nu cere şi nu te îngriji de oarece trebuinţe, ci caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei VI, 33).
Acela care nu-şi îndreptează voia şi deci rugăciunea după voia lui Dumnezeu va întâmpina piedici în lucrările sale şi va cădea într-una în capcanele vrăjmaşului. Drept care este nemulţumit sau mânios, întristat, zăbavnic, nerăbdător sau îngrijorat, şi în starea aceasta nu se poate sta la rugăciune.
O rugăciune necurată este şi aceea care se face câtă vreme ai ceva de reproşat vreunui om. Cel ce se roagă poate reproşa doar unuia singur, şi acela este el însuşi. Fără mustrarea de sine rugăciunea ta este la fel de zadarnică pe cât era de zadarnică atunci când mustrai pe altul în inima ta. Poate că te întrebi: cum se poate învăţa aceasta? Răspunsul este simplu: se învaţă prin rugăciune.
Nu te înspăimânta de uscăciunea din tine. Ploaia dătătoare de viaţă vine de sus, iar nu de jos din pământul tău pietros care rodeşte doar spini şi pălămidă (Facere III, 18). Nu aştepta nici oarece “stări”, extaz sau viziuni sau alte senzaţii plăcute: rugăciunea nu este o savurare. Cunoaşte-ţi nenorocirea, întristează-te şi plângi (Iacov IV, 9), aminteşte-ţi că eşti pieritor şi strigă la Domnul după milostivire; restul este în seama Lui.