PRIMA SERBARE A ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI – 150 ANI (15 AUGUST 1871 – 15 AUGUST 2021)
Zile pline de har și de bucurie duhovnicească la Mănăstirea Putna în perioada 14-16 august 2021. Cu mic, cu mare, de la Vlădică până la opincă, mii de oameni au venit să aducă cinstire și închinăciune Maicii noaste sfinte, dar și să participe la aniversarea a 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni. Inițiată și organizată, printre alții, de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Nicolae Teclu și Ciprian Porumbescu, Serbarea de la Putna a avut un rol important în definirea idealului unității naționale.
Astăzi, deși nu avem forța și dragostea de neam a generației 1871, deși ne doare că cei care ne conduc nu ascultă de glasul conștiinței, ci de glasul puternicilor acestei lumi, deși suntem mai mult dezbinați decât uniți, văzând mulțimea tinerilor prezenți în aceste zile la Putna, văzând râvna și însuflarea participanților la Congresul studențesc aniversar „Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal”, se naște o speranță că nu este totul pierdut, că România, deși nu mai este a noastră, va fi a urmașilor urmașilor noștri. Sus să avem inimile! (R.T.)
Dan Puric, actor și regizor
„Tradiţia nu se păstrează în rezervaţii, ci se respiră!”
– Domnule Dan Puric, pe 15 august 1871, la Mănăstirea Putna a avut loc Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni. Ce credeţi că îi caracteriza pe tinerii acelor vremuri?
– În primul rând, erau alţi români. Nu trecuse peste ei tăvălugul atâtor mutaţii ideologice şi aveai cu cine să vorbeşti. Eminescu a adunat acolo oameni care în sinea lor murmurau aşa, ca pe o rugăciune, icoana Daciei Mari. Aşa spunea şi Nicolae Iorga, că în Primul Război Mondial au murit pentru icoana Daciei Mari pe care o purtau în inimă. Erau alţi oameni, alt popor. Nu se poate compara cu ceea ce se întâmplă acum.
Eminescu, când a făcut lucrul acesta, era foarte atent la consecinţe, așteptând „un rezultat moral al serbării”. Spunea că trebuie „să se ridice simţul naţional, aproape adormit până acum”. Vorbea despre unitate în cuget, şi expresia este nemaipomenită: „să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele”. Cu alte cuvinte, cugetarea să nu rămână la nivelul gândului ca gând, ci să treacă prin toate faptele şi să pătrundă în viaţa noastră naţională. Din câte îmi aduc aminte, numea această Serbare „un pelerinaj de pietate către trecut” – mare atenţie! – „cu respect pentru viitor”.
Pe când noi astăzi suntem încartiruiţi într-un prezent penibil, anost, terorizat şi terorizant. Ni se impune o nouă eshatologie, în care nu mai există veşnicie, ci există „resetare” – dacă stăm să ne gândim numai la termenul acesta imbecil, care a intrat acum pe buzele tuturor, ca şi cum omul ar fi un computer. În schimb, Eminescu vorbea despre „conştiinţă”. Să ne gândim că Eminescu voia să avem un destin comun. Acum, noi nici măcar nu mai avem destine, avem fragmente de supraviețuire ‒ sau, vorba cuiva, de subvieţuire. Ce să uneşti?! Retrospectiv, vedem catastrofa de astăzi. Atunci România tindea dumnezeieşte către unire, acum trăim un proces de dezintegrare, de diluare a naţiunii. Statul român nu mai există, sunt doar nişte marionete puse de dincolo. Ştiţi că există în iconografie conceptul de „perspectivă inversă”. Sfinţii, cu cât sunt mai îndepărtaţi, în loc să fie pictați mai mici ca dimensiune, sunt pictați mai mari. Este perfect valabil și pentru situaţia din România. Serbarea de la Putna are ceva sfânt şi, cu cât se va îndepărta în timp, cu atât va deveni mai mare. Şi cu cât ne înghesuim în contemporaneitatea asta meschină şi programată, cu atât devenim mai mici.
Aceasta este durerea care mă marchează. Sigur că timpul merge înainte, niciodată nu va mai fi ce-a fost, dar vorbim aici de o degenerare. Gândiţi-vă că la Serbarea aceasta de la Putna, cum zicea Mihai Eminescu, ne întâlnim cu „Românul Mare”. Extraordinară expresia! „Românul Mare” era Ştefan cel Mare. Există o dimensiune a românului ‒ „celula impenetrabilă a poporului român”. El avea un respect fantastic pentru poporul român, despre care spunea că este „un popor istoric” şi că „nu oricine poate să fie român”. Şi, în acelaşi timp, Eminescu a sesizat foarte bine formele degenerative care apăruseră încă din timpul lui şi spunea că există şi un „romuncul” ‒ cuvânt care venea de la „homuncul”, pe care cei din Evul Mediu îl gândeau a fi un om creat artificial. El zicea: „Romuncul, omul degenerat, îl vedeţi?”. Era obsedat, în sensul dumnezeiesc al cuvântului, de condiţia românului în lume, de înălţimea lui morală. Îmi amintesc una din expresiile lui extraordinare: „Vai de ţara unde ideile mor şi oamenii trăiesc!”. De aceea putem spune că Eminescu a murit pentru ideea românului absolut.
„O sublimă neascultare românească”
– În discursul său de la Putna, Eminescu spunea: „Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa tradiţiile sale istorice”. Ce putem face astăzi pentru a ne păstra tradițiile?
– Ce să mai păstrăm, din moment ce trăim o dezertare în masă?! Dacă o luăm aşa, toate reformele învăţământului s-au făcut tocmai ca să-i îndepărteze sufleteşte pe copii de tradiţii. Părinții aceștia marcați de multinaționale și de multitasking, toți acești homo connecticus, ce moștenire dau ei mai departe, când ei sunt primii care sabotează tradiţia? Noi suntem primii sinucigaşi, dacă stăm să ne gândim. În general, Comunitatea Europeană vrea să facă din tradiţii un fel de rezervaţie, cam cum au făcut americanii din bieţii indieni. Dar tradiţia nu se păstrează în rezervaţii, ci tradiţia se respiră. Eminescu ţinea tot timpul cont de acest suflu, spunând că un stat, un guvern „trebuie să ţină cont de mişcările sufleteşti ale poporului”. Aceste mişcări sufleteşti provin din nişte adâncuri tainice, și se coagulează la suprafaţă în tradiţie. Dar noi, dimpotrivă, vom face încă cinci muzee de tradiţii, fără să mai avem acces sufletesc la ele.
Astăzi, tradiţia în România este de domeniul marginalului. Îmi aduc aminte o imagine care m-a marcat: la un concert „Untold”, organizatorii au vrut să arate aşa, mai viclean, că, vezi Doamne, sunt pe teritoriul României, și au pus o formaţie de ceteraşi din Maramureş să cânte în deschiderea concertului. Păi, era cel mai mare seism antropologic! Toți câţi erau acolo, trei mii, cinci mii, nici nu-i băgau în seamă pe bieţii ceteraşi, care cântau de-o frumuseţe extraordinară! Se uitau pe mobile ‒ era un ocean de mobile! Iar în clipa în care a venit săracul ăla, electrocutatul, care a început să ţopăie pe-acolo, s-au branşat cu o energie fantastică la un zgomot infernal. Și l-am întrebat pe maestrul Zamfir: „Maestre, cum vă explicaţi lucrul acesta, că tinerii nu mai aveau nici o chemare faţă de valori, față de tradiții?”. Mi-a zis: „Dane, li s-a inoculat nimicnicia de a fi român!”. Pe când Eminescu ne-a inoculat demnitatea de a fi român. Or, conştiinţele naţionale pentru un popor sunt precum copacii în mal. În clipa în care i-ai smuls, încep alunecările de teren. Şi prima preocupare după ʼ89 a fost să se smulgă conştiinţele naţionale, începând cu Mihai Eminescu.
Gândiți-vă la acest destin al limbii române, amintiți-vă de Diaconul Coresi, care spunea, pe la 1561, că „mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii nu avem”. Şi s-a apucat bietul de el să traducă Liturghierul, Psaltirea, Tetraevanghelierul. Gândiţi-vă ce efort, să iasă limba din neantul acesta valah! Pe urmă, să ne gândim că de la Patriarhia din Constantinopol nu se dădea voie să se liturghisească în limba română, şi Dosoftei a dus-o la altar pe cont propriu, printr-o sublimă neascultare românească. Vă rog să rețineți cuvântul acesta: poporul român a trăit nu prin adaptabilitate, ci prin încăpățânare! Spunea Emil Racoviţă că specia care se adaptează continuu are toate datele să iasă din istorie. Adaptabilitatea noastră a fost doar de suprafaţă, nu de esenţă. Când te uiţi la un gest ca al lui Dosoftei, care la 1679 a luat limba română şi a băgat-o în altar! Pe urmă, acel georgian ‒ care a fost sută la sută georgian şi mie la sută român ‒ Antim Ivireanul, care pur şi simplu liturghisea în limba română şi spunea: „Am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră,şi a le da la lumină”. Adică el zicea „proastă” în sens de simplă, pe înţelesul tuturor. Gheorghe Lazăr, când i-a propus lui Caragea să ridice limba română la nivel de învăţământ superior, au râs cu lacrimi de el. Zicea bietul Asachi: „Domnule, limba română e limbă de stână!” ‒ şi uite că Gheorghe Lazăr a reuşit să facă învăţământ în limba română.
– Revenind la Serbarea de la Putna, vă rugăm să ne vorbiţi despre importanţa momentului în care tinerii au adus o urnă cu pământ din toate provinciile românești.
– Este înălţător şi tragic în acelaşi timp. Marele filosof Vasile Băncilă, prietenul lui Blaga, a zis că, pentru ţăranul român, „pământul nu e spaţiu decât la administraţie, pământul este timp frământat de strămoşi”. Ei au adus acolo un timp frământat de strămoşi. Pentru pământ s-a murit, pentru ţărâna aceasta din care Dumnezeu l-a zidit pe om. Zicea Liviu Rebreanu la discursul de intrare în Academia Română că, „pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, al cărui glas numai el, țăranul, îl poate auzi și înțelege”.
Tot discursul meu de aici este unul care să trezească oamenii, nu e un discurs de analiză literară. Expresia lui Noica este teribilă ‒ spunea că „la Eminescu nu trebuie să privim prin vitrină, ci trebuie să ne lăsăm străbătuţi”. Și mai spunea că „suntem de două ori vinovaţi față de Eminescu: o dată, că nu-l cunoaştem foarte bine, şi a doua, că nu-l facem cunoscut lumii”. Iar eu mi-am permis să parafrazez şi să zic: și al treilea lucru cumplit, că nu ne lăsăm contaminaţi de el! Vedeţi că generaţia interbelică s-a închinat în faţa lui Eminescu, recunoscându-l. Mircea Eliade spunea că dacă poporul român ar dispărea printr-o catastrofă naturală şi ar rămâne o singură carte a lui Eminescu, civilizaţiile care vor veni vor şti cine am fost cu adevărat.
„Să fim în același Duh”
– Ce credeți că ar trebui să înveţe tinerii de azi de la tinerii de atunci?
– Cred că degeaba vorbim, că ei nu vor să înveţe nimic. Ei vor să câştige bani. Viitorul lor este transnaţional. Ce-ar trebui să înveţe, dacă profesorul nu-i învaţă, dacă din sistemele de educaţie s-a scos Istoria, din moment ce se face doar o oră pe săptămână?! Ce să înveţe acest tânăr?! El vrea să se „descurce”. Să nu uităm paradoxala remarcă a lui Petre Țuțea: „Excepționalitatea nu stă în profesor, ci în elev”. Deci să pună mâna să se trezească pe cont propriu, căci în curând nu-i mai ajută nimeni.
Mi-aduc aminte o relatare a unei măicuţe de la Diaconeşti, care mi-a spus că atunci când era în lume, s-a oprit la Mănăstirea Antim să aprindă o lumânare şi a auzit o voce tunătoare în spatele ei. Era un monah în vârstă, care i-a spus aşa: „Când au căzut Adam şi Eva?”. Ea a rămas speriată, credea că trebuie să răspundă cu un timp biblic, şi a spus: „Nu ştiu…”. Iar monahul s-a uitat în ochii ei şi a zis: „Când nu au mai fost în același Duh. Pe urmă a venit şarpele”. Monahul era Părintele Adrian Făgeţeanu. Când se despart doi oameni care s-au iubit şi nu se mai iubesc? Când nu mai sunt în același Duh. Când se distruge un popor? Când nu mai e în același Duh. Ce voia Eminescu? Să fim în aceeași cugetare, în același Duh. De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marionete ca noi să nu mai fim în același Duh? Cum spunea Demostene, acum 2.500 de ani, către atenieni: „Asta vi se face: vi se taie privirea către viitor şi sunteţi puşi să vă certaţi între voi”. Problema României astăzi este dacă eşti vaccinat sau nu eşti vaccinat, asta este problema! Noi trăim în mod pasiv şi sinucigaş. Suntem, cum spunea Kierkegaard, „poporul public”, domnule! Asistăm pasivi la disoluţia noastră. Este ceva inimaginabil! S-au creat conflicte interne între cetăţeni. Îmi vine în minte acum tot Demostene, care zicea: „Îndrăzneala inamicului este menținută de frica și lașitatea noastră”.
– Și totuşi, dacă privim în urmă, la numeroasele jertfele ale înaintaşilor noştri, mai putem păstra o doză de optimism la gândul că România va renaște…
– Privim la jertfe, dar cu ce ochi? Să fim optimişti – de ce, de dragul optimismului? Mai degrabă tragi un semnal de alarmă şi-i trezeşti pe oameni. Ca o mamă care strigă la un copil care face o greşeală. Dacă îl vede că se droghează, nu-i zice: „Dragul mamei, ia şi heroină acum!”. O mamă are o sfântă intoleranţă, strigă, pălmuieşte, loveşte, numai să-l trezească. Ce, îmi cereţi să închei într-o notă de optimism, să zic: „Da, va fi bine”? Nu va fi bine până nu se vor trezi! Ştiţi că şi Iisus i-a zis lui Petru: „Înapoia Mea, satano!”, când Petru a vrut să-L oprească de la jertfă. Cei care au suferit în închisorile comuniste fac parte din poporul lui Eminescu, nu din populaţia care se vaccinează ca să ajungă la plajă în Grecia şi nu-i interesează nimic altceva. Ce să le spui ăstora? Aici, cine citeşte lucrul acesta şi încă mai vibrează la aşa ceva va şti foarte bine ce să facă. Dar, vorba unui gânditor francez: „Poporul care are intuiţia pericolului are geniu”. Nu poţi acum să stai calm și să zici: „Bravo, domnule! Este nemaipomenit ce ați făcut, e bine că o serbăm şi pe asta, o vom bifa cu destul de multă inconştienţă!”. De fapt, se împlinește cuvântul lui Blaga: „Demnitatea omenească o plătim cu un spor de nefericire”. Păi, cu câtă nefericire a plătit Eminescu demnitatea de a fi român? Eminescu este un palimpsest: suferinţă peste suferinţă peste suferinţă, ca un pergament pe care se scrie iar și iar, și nu se mai poate şterge. El îi spunea lui Gheorghe Panu, la Junimea: „Dragă Panule, ce istorie avem? Un şir neîntrerupt de martiri, martiri, martiri”, fără să ştie, bietul de el, că și el avea să fie unul din martirii noștri.
Dacă vrei să accesezi la nobleţea condiţiei de român, te gândeşti la Eminescu. Societatea omenească putrezeşte în corupţie, în speculă şi în pornocraţie, atâta timp cât nu se recunoaşte că avem feluri de viaţă diferite şi culturi diferite. Nu vedeţi că cei din Uniunea Europeană vor să ne facă eprubete, să fim pe principiul vaselor comunicante? Din democraţie au făcut pornocraţie! Termenul acesta de „pornocraţie” îi aparţine lui Eminescu. România este în plină pornocraţie europeană. Atâta timp cât nu se recunosc valorile intime ale unui neam, se va trece cu buldozerul peste orice, se va nivela totul.
– Dumnezeu să apere acest popor şi să trezească cât mai multe conştiinţe!
– Să vă audă Bunul Dumnezeu, dar conştiinţele nu se trezesc cu anestezice literare. Se trezesc cu strigăte. Fie ca acest cuvânt al meu să fie un strigăt de trezire!
Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu
Sursa: familiaortodoxa.ro