Despre simplitate
– Gheronda, atunci când se spune: „Harul se află în simplitate”, se referă la Harul dumnezeiesc?
– Fireşte. Omul simplu şi fără de vicleşug, deoarece are smerenie, primeşte Harul de la Dumnezeu, Care este simplu şi din fire bun.
– Gheronda, se poate să umble cineva cu simplitate şi să aibă mândrie?
– Asta nu se poate. Nu există mândrie în omul care are simplitate adevărată.
– E posibil ca să imite cineva unele manifestări ale omului simplu, fără ca să aibă simplitate adevărată?
– Da, se poate ca prefăcându-se a fi simplu, să reuşească ceea ce urmăreşte. Inlăuntrul simplităţii celui care joacă rolul omului simplu pentru a-şi atinge un scop există cea mai grosolană viclenie. Este ca şi cum un bătrân ar purta şosete de copil mic, ca să i se facă şi lui hatârurile ce i se fac unui copil mic. Pe când cel care are adevărată simplitate are şi onestitate şi discernământ.
Gheronda, uneori consider că mă port cu simplitate, însă mi se spune că m-am purtat cu obrăznicie. Cum voi deosebi simplitatea de obrăznicie?
– Una este simplitatea şi alta este obrăznicia. Obrăznicia îl satisface pe om lumeşte. Adică te porţi obraznic şi-ţi satisfaci egoismul. Îţi spui: „L-am pus la punct pe celălalt”. Acest lucru îţi aduce o satisfacţie lumească, care-n realitate nu-l mulţumeşte pe om. Pe când simplitatea odihneşte duhovniceşte şi lasă în inimă o uşurare.
– Gheronda, mi se spune că mă port cu superficialitate, însă eu cred că mă port cu simplitate.
– Ascultă: când spunem „simplitate”, nu înţelegem să se poarte cineva cu neghiobie. Tu încurci lucrurile. Vorbeşti fără să gândeşti şi crezi că te porţi cu simplitate. Ai puţină simplitate din fire, dar îţi lipseşte înţelepciunea. Şi, deşi nu eşti copil la minte, te comporţi ca un copil. Din fericire, maicile te cunosc şi nu te interpretează greşit.
– Se poate ca un om să fie cu adevărat simplu şi totuşi comportamentul lui să-i deranjeze pe ceilalţi?
– Dacă cineva spune sau face ceva cu simplitate adevărată, chiar dacă ar putea fi interpretat greşit, celălalt nu-l interpretează greşit, fiindcă cel simplu are Harul lui Dumnezeu şi nu pricinuieşte sminteală, pe când cel care nu are simplitate şi îţi vorbeşte cu o politeţe lumească te scoate din sărite.
– Gheronda, care este simplitatea firească?
– Simplitatea firească este cea pe care o are un copil mic. Pe copil, când face o neorânduială, îl cerţi şi el plânge. Dacă îi dai apoi o maşinuţă, uită totul. Nu cercetează să vadă de ce mai înainte l-ai certat, iar apoi i-ai dat maşinuţă, deoarece copilul lucrează cu inima, pe când cel mare lucrează cu raţiunea.
– Există şi oameni mari care au în firea lor o oarecare simplitate. Este aceasta virtute?
– Da, dar simplitatea firească, ca de altfel toate virtuţile fireşti, are nevoie de curăţire. Omul care este simplu din fire are nerăutate, bunătate etc, dar are şi vicleşugurile copilăreşti. Poate, de pildă, să nu gândească ceva rău despre aproapele său, dar dacă trebuie să aleagă între două lucruri, îl va lua pe cel mai bun pentru sine şi-l va lăsa pe cel mai rău pentru celălalt. Este ca o bucată de aur care conţine într-un procent mai mic şi alte aliaje şi de aceea trebuie să fie trecut prin topitoare, pentru a rămâne aur curat. Adică trebuie ca inima să se curăţească de orice vicleşug, de orice interes personal şi de multe alte patimi, pentru a ajunge la starea desăvârşitei simplităţi.
În dragostea cea adevărată a lui Hristos, în acea stare a simplităţii şi a curăţiei, se dezvoltă nevinovăţia copilăriei, pe care Hristos o cere de la noi când zice: „faceţi-vă ca pruncii”. În vremea noastră însă, cu cât se răspândeşte politeţea lumească, cu atâta se pierde simplitatea, bucuria adevărată şi zâmbetul firesc.
Îmi amintesc de un bătrânel de la Schitul Ivironului, Părintele Pahomie. Oricât de mare ar fi fost supărarea pe care o aveai, numai ce-l vedeai, şi întristarea pleca de la sine. Iar dacă te duceai cu scopul de a-i spune multe, le uitai pe toate, îţi treceau toate. Avea nişte obraji roşii şi râdea ca un copilaş. Era un bătrân cu o faţă de copil mic. Chiar de s-ar fi prăpădit lumea, el râdea. O adevărată bucurie! Nu ştia nici carte, nici muzică psaltică, în afară de „Hristos a înviat!” pe care îl cânta la Paşti.
Când venea la biserica Schitului în sărbători, niciodată nu se aşeza în strană, ci întotdeauna stătea în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea, şi rostea Rugăciunea lui Iisus. Avea duh de nevoinţă şi multă mărinimie. Dacă îl întrebai: „Părinte Pahomie, la ce moment se află Slujba?”, el îţi răspundea: „Psalmi, Părinţii cântă Psalmi”. El le spunea la toate Psalmi.
Acest bătrânel era foarte simplu şi plin de Har. Se slobozise de patimi şi de aceea era ca un copil fără de răutate. Dacă omul nu-şi leapădă de mic egoismul copilăresc, mândria copilărească, încăpăţânarea copilărească şi rămâne într-o stare de prunc, ajunge ca la bătrâneţe să aibă pretenţiile unui copil mic. De aceea Apostolul Pavel spune: „Nu fiţi prunci cu mintea, ci fiţi prunci cu răutatea”.
Omul simplu este fără de răutate şi fără de viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.
– Gheronda, daţi-ne un exemplu!
Nu v-am povestit despre acel Părinte Haralambie care a trăit mai demult la Mănăstirea Cutlumuş? Fusese bibliotecar, dar în cele din urmă l-au scos din această slujire, fiindcă niciodată nu încuia uşa la bibliotecă. „De ce aveţi nevoie de chei la uşi? spunea el. Lăsaţi oamenii să citească cărţile!”. Avea o asemenea simplitate şi curăţie, încât nu-i trecea prin minte că există şi oameni care fură cărţi.
Omul simplu, fiindcă are întotdeauna gânduri bune despre ceilalţi, îi vede pe toţi buni. Îmi amintesc şi de un alt bătrânel, de părintele Teoctist de la Mănăstirea Dionisiu. Câtă simplitate avea! Într-o seară rămăsese împreună cu un monah la Karyes, la conacul mănăstirii. Noaptea târziu cineva a bătut la uşă şi bătrânul Teoctist a alergat să deschidă. „Lasă-l, îi spune monahul, nu-i deschide la ora asta, ca să ne putem linişti!”. „Şi de unde ştii cine este? Poate să fie chiar Hristos! Să-i deschidem!” Şi s-a dus de a deschis uşa. Vedeţi, omul simplu pune gândul cel bun înainte şi întotdeauna ceea ce este bun aşteaptă.
– Gheronda, cred că simplitatea înseamnă să se poarte cineva aşa cum simte lăuntric. Aşa este?
– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… în felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie. Pe când, acolo unde există simplitate, îi spui celuilalt „așază-te acum” şi el se așază, „Acum nu este nevoie de tine, pleacă!” şi pleacă, fără să te temi că te poate răstălmăci. Simplitatea odihneşte, în timp ce lipsa simplităţii oboseşte.
– Gheronda, eu înaintea altora nu pot face nici lucrul cel mai simplu. Aceasta este sfială sau mândrie?
– Uneori Dumnezeu îi dă omului o sfială exagerată care să-l frâneze şi să nu păţească ceva rău. Căci, nu se ştie cât de mult ar putea devia de la calea cea dreaptă dacă nu ar avea această sfială.
– Gheronda, eu mă gândesc la felul cum va interpreta celălalt ceea ce îi voi spune şi mă tem ca nu cumva să mă răstălmăcească.
– Tu te scurtcircuitezi, deoarece nu ai simplitate. Ascultă: să dobândeşti simplitatea inimii, ca să te dezvolţi duhovniceşte. Să primeşti cu simplitate observaţiile care ţi se fac şi să te străduieşti să te îndrepţi, cerând totodată şi ajutorul lui Dumnezeu. Se poate să ţi se spună că în cutare situaţie te-ai purtat fără înţelepciune. Altă dată, într-o situaţie asemănătoare, trebuie să te gândeşti: „Atunci mi-au spus că m-am purtat fără înţelepciune. Acum trebuie să iau aminte să mă port înţelept”. În felul acesta dobândeşti încet-încet experienţă, te îndrepţi, înaintezi şi sporeşti duhovniceşte. La fel şi celălalt învaţă din purtarea ta şi Dumnezeu îţi vede lucrarea, iar tu te încredinţezi lăuntric şi devii paşnică.
Simplitatea dimpreună cu nevoinţa osârduitoare şi cu încrederea în Dumnezeu aduc pace şi bucurie lăuntrică şi umplu sufletul de nădejde şi mângâiere.
– Gheronda, studiul cărţilor şi cunoaşterea îl ajută pe om să-L cunoască pe Dumnezeu?
– Ascultă la mine: atunci când cineva lucrează duhovniceşte şi ajunge la o stare duhovnicească bună, vede foarte limpede anumite lucruri prin dumnezeiasca luminare, fără să le fi cunoscut mai dinainte din cărţi. Şi, mai ales, le vede mai limpede decât alţii care au citit toate cărţile de pe lume. Prin curăţia lui lăuntrică vede limpede foarte departe şi foarte adânc, fiindcă a ieşit de pe traiectoria lumească şi se mişcă de acum pe cea duhovnicească, în spaţiul tainelor. Toţi cei care au dobândit simplitatea şi curăţia lăuntrică văd lucrurile suprafireşti ca fiind foarte simple, ca fiind fireşti, căci la Dumnezeu toate sunt simple, aşa cum şi El Însuși este foarte simplu şi cum ne-a arătat-o şi Fiul Său pe pământ prin sfânta Lui simplitate. Şi nu foloseşte o putere mai mare pentru lucrurile mai presus de fire şi alta mai mică pentru cele fireşti, ci aceeaşi putere pentru toate.
– Adică un om poate să cunoască tainele lui Dumnezeu chiar şi fără mult studiu?
– Da, dacă are sfânta simplitate, el poate nu numai să cunoască tainele lui Dumnezeu, ci şi să le trăiască. Vă amintiţi de acel monah foarte simplu care s-a învrednicit să mănânce împreună cu Hristos? Acesta, înainte de a deveni monah, era cioban şi singurul lucru care îl preocupa era cum să se mântuiască. Odată, prin părţile unde locuia, a trecut un pustnic şi i-a spus: „Dacă vrei să te mântuieşti, să mergi pe calea cea dreaptă”. El însă a luat cuvântul ăsta după literă. A apucat, aşadar, pe un drum şi a mers trei zile doar drept înainte, până ce în cele din urmă a ajuns la o mănăstire. Acolo egumenul, când i-a văzut dorul lui de mântuire, l-a făcut îndată monah şi l-a pus să slujească în biserică.
Într-o zi, în timp ce făcea curăţenie în biserică, egumenul a trecut pe acolo şi l-a sfătuit să-şi facă treaba bine. Acela, după ce a ascultat sfaturile, l-a întrebat pe egumen arătând spre Mântuitorul Răstignit: „Gheronda, cine este Cel Care stă acolo atârnat? Sunt aici de atâtea zile, dar nu L-am văzut să coboare ca să mănânce sau să bea ceva”. Când a auzit acestea, egumenul s-a minunat de simplitatea lui şi îi spune: „Eu L-am pedepsit să stea acolo sus, fiindcă nu-Şi făcea bine treaba”. Monahul l-a ascultat fără să spună nimic. Seara şi-a luat porţia de mâncare şi s-a încuiat în biserică. S-a oprit la picioarele Celui Răstignit şi I-a spus cu durere: „Coboară, frate, ca să mâncăm împreună!”. Atunci Hristos a coborât şi a mâncat împreună cu monahul cel simplu, după care i-a făgăduit că îl va lua în Casa Tatălui Său, ca să se desfăteze veşnic. Şi într-adevăr, după câteva zile acest monah simplu a adormit în pace.
Vedeţi, avea o desăvârşită neştiinţă, dar ce s-a învrednicit să trăiască, datorită multei simplităţi şi curăţiei pe care le avea!
Pentru ca Harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască în om, trebuie să existe înlauntrul său această lipsă de vicleşug, această curăţie. Dumnezeu Se dăruieşte celor care au o simplitate curăţită. Când omul înaintează în simplitate şi curăţie, împreunată cu credinţă fierbinte şi cu evlavie, ajunge mai apoi să se învrednicească de experienţe dumnezeieşti şi să cunoască tainele lui Dumnezeu, fără să aibă cunoştinţe. Căci atunci Se sălăşluieşte într-însul Sfânta Treime şi, cu dumnezeiasca luminare pe care o are, găseşte cu uşurinţă cheile înţelesurilor dumnezeieşti şi tâlcuieşte în Duhul lui Dumnezeu, în mod simplu şi firesc, fără durerea de cap a intelectualului.
Atunci când ne vom curaţi inima cea vicleană, dintru care ies toate răutăţile, vom deveni vase curate şi smerite ale Harului dumnezeiesc şi Se va odihni înlăuntrul nostru Sfânta Treime. Mă voi ruga şi eu pentru voi, precum şi voi să vă rugaţi pentru mine, ca Hristos şi Maica Domnului să curățească inimile noastre, ca să-L vedem pe Dumnezeu. „Fericiti cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Părintele Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, vol. 5 – Cuvinte duhovnicesti, Editura Evanghelismos, București.