Dumnezeu şi ţăranul
O veche poveste spune că un ţăran, uitându-se peste câmpurile sale, şi-a zis în sine: „Văd că Dumnezeu nu prea se pricepe la agricultură. Dacă eu aş fi în locul lui cred că aş rândui mult mai bine natura şi vremea. Aş da întotdeauna soare şi ploaie la timpul potrivit.” Dumnezeu îl aude şi îi spune: „Măi omule, tu spui că te pricepi bine la agricultură şi la vreme. Ei bine, uite, anul viitor ai să ai tu puterea de a comanda totul aşa cum vrei tu. Ai libertate să comanzi exact ceea ce vrei.”
În primăvară ţăranul, bucuros de puterea primită, însămânţează grâul. Imediat cere ploaie pentru ca sămânţa să încolţească. După ce răsare grâul cere imediat soare. Apoi iar ploaie, si iar soare. Şi o ţine tot aşa până în iulie, la vremea secerişului: ploaie, soare, ploaie, soare….
În iulie câmpurile arătau minunat: totul, de un galben auriu, strălucea în soare. Ţăranul, bucuros la culme, pregăteşte totul pentru seceriş. Vine la marginea lanului şi dă să înceapă a secera. Ia în mână câteva spice, bucuros de reuşita sa. Strânge spicele în palmă şi….stupoare: spicele erau seci, nu aveau nici un bob. Intră mai în largul câmpului, ia alte spice, dar tot seci.
Atunci se aude din nou glasul lui Dumnezeu care îl întreabă: „Ei, ţărane, cum a mers? Eşti mulţumit? Ai recoltă bună?” „Eu nu mai înţeleg nimic, Doamne. Am dat totul când trebuia, am calculat ploile, am fost generos cu soarele şi totuşi nu am nici un bob de grâu.” „Prietene, continuă Domnul, se vede că tu ai crezut că este suficient să ai soare şi ploaie. Dar nici nu ţi-a trecut prin minte să trimiţi din când în când şi vânt. Grâul, bătut de vânt, şi-ar fi făcut rădăcini mai mari şi şi-ar fi tras hrană de la o mai mare adâncime. Apoi vântul ar fi ajutat la polenizare. Ori tu nu ai înţeles că şi vântul are rostul lui. Vântul, chiar dacă deranjează, ajută la recoltă!”
În viaţa creştină. asceza, lipsurile, postul, abstinenţa, chiar dacă la prima vedere sunt suferinţe şi lumea nu le prea iubeşte, au rolul de a ne deschide ochii la realitate, de a ne maturiza, de a înţelege mai bine realităţile din jurul nostru. Un copil care e singur la părinţi şi nu a suferit nici măcar o singura dată de foame, nu va înţelege niciodată ce înseamnă un sărac flămând. Un copil care nu a fost nevoit să împartă mărul său sau ciocolata sa cu alţi patru sau cinci fraţi, greu va împărţi mai târziu cu un sărac bucăţica sa de pâine. De aceea eu cred în valoarea de mare pedagog a suferinţei.
Sigur că nu e de dorit suferinţa sau nu trebuie să provocăm noi altora suferinţă. Dar cred în valoarea salvatoare a suferinţei. Oare când ne mântuieşte Hristos? Când predică admirabil sau când face minuni? Nu. Ne mântuieşte pe Cruce, prin suferinţă, prin vărsarea sângelui.
Înseşi dragostea şi prietenia se verifică în suferinţă. Doi prieteni nu vor fi niciodată adevăraţi prieteni daca nu vor şti să sufere în anumite momente unul pentru celălalt. Tot Iisus spune: „Nimeni nu are mai mare dragoste decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi…” Prietenia adevărată cere sacrificii. Ca şi familia, de altfel. O familie formată din doi soţi care nu au ştiut ce înseamnă lipsurile, greutăţile, la cel mai mic hop se vor poticni. Aceşti doi soţi nu au fost căliţi la şcoala suferinţei şi nu vor avea capacitatea de a oferi unul celuilalt ceva din ei.
Îndeobşte, toţi vrem să fugim de suferinţă, şi e normal aşa. Şi totuşi nimeni nu poate scăpa de ea, orice nume ar purta ea: boală, sărăcie, singurătate, despărţire, umilire, faptul de a fi neînţeles, neacceptare, handicap, nerecunoştinţă, lipsuri, absenţa unui prieten, moarte, catastrofe, duşmănii. Nici Hristos nu a scăpat de toate acestea. Nici noi nu vom fi scutiţi. Important e să profităm de ceea ce ne învaţă în aceste momente: în boală să ne dăm seama ce mare dar e sănătatea; în lipsuri materiale să vedem cu câte daruri am fost înzestraţi; în singurătate să vedem ce mare valoare are un prieten; când alţii sunt nerecunoscători cu noi să vedem ce frumoasă e recunoştinţa.
