Domnul nostru

Încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, dacă a fost vis sau realitate. Îmi amintesc doar că deodată m-am trezit într-o sală enormă cu un perete plin de fişiere, ca acelea de la marile biblioteci. Păreau interminabile.

Când m-am apropiat, mi-a atras atenţia un sertar pe care scria „Fetele care mi-au plăcut”. L-am deschis şi am început să răsfoiesc fişele. La un moment dat, m-am apropiat uluit pentru că recunoscusem numele fiecăreia dintre ele. Erau chiar fetele care îmi plăcuseră mie cel mai mult!
În celelalte fişiere erau scrise întâmplările din fiecare moment al vieţii mele descrise pe scurt sau în detaliu, momente pe care eu însumi le uitasem. Unele mi-au adus bucurie, altele, dimpotrivă, un sentiment de ruşine şi vinovăţie. Fişierul „Prieteni” era alături de „Prieteni pe care i-am trădat” şi de „Prieteni pe care i-am abandonat când aveau mai mare nevoie de mine”. Titlurile erau de la cele mai obişnuite, la cele mai ridicole: „Cărţile pe care le-am citit”, „Minciunile pe care le-am spus”, „Sfaturi pe care le-am dat”, „Glumele mele”; alte titluri erau: „Lucruri pe care le-am făcut la supărare”, „Filme pe care le-am văzut”. Fiecare fişă era conform realităţii şi purta semnătura mea. Când am ajuns la fişierul „Gânduri carnale”, un fior mi-a trecut prin tot trupul. Am deschis sertarul doar câţiva centimetri. Mi-era ruşine să văd cât de multe erau. Am scos o fişă la întâmplare şi m-am ruşinat de conţinutul ei. Mă stăpânea un gând: Fişele astea nu trebuie să fie văzute de nimeni niciodată. Trebuie să distrug această sală! Dar am descoperit că nu puteam nici măcar să scot sertarele. Am intrat în panică şi am început să trag cu putere de ele, dar a fost în zadar.

Dintre toate, m-a mai liniştit într-o oarecare măsură titlul unui sertar „Persoane cărora le-am împărtăşit pilde din Evanghelie”. Când l-am deschis, am găsit mai puţin de 10 fişe. Am căzut la pământ plângând de ruşine.

Şi în timp ce-mi ştergeam lacrimile, L-am văzut. Oh, nu! Te rog, nu! Oricine, dar nu Domnul! Am privit neputincios cum Domnul deschidea sertarele şi citea fiecare fişă în parte. Intuitiv, s-a oprit la cele mai compromiţătoare fişiere. Cu tristeţe în ochi, mi-a căutat privirea, iar eu am început din nou să plâng. Ar fi putut să-mi reproşeze multe lucruri, dar El n-a scos o vorbă. Stătea acolo, lângă mine, în tăcere.

Atunci a fost ziua în care Domnul a păstrat tăcerea… şi a plâns cu mine. S-a întors la fişiere şi, dintr-o parte a salonului, a început să le deschidă unul câte unul şi pe fiecare fişă trecea numele Lui peste semnătura mea. M-a privit cu blândeţe şi mi-a zis: „Gata, am terminat, am luat asupra Mea ruşinea şi vinovăţia ta”. Apoi am ieşit împreună din sala care a rămas deschisă pentru că rămân încă fişe ce trebuie scrise.

Nici acum nu ştiu dacă a fost un vis, o viziune sau o realitate. Sunt însă convins de faptul că data viitoare când Domnul Iisus Hristos va reveni în acea sală va găsi mai multe fişe de care să se bucure, mai puţin timp pierdut şi mai puţine fişe inutile sau ruşinoase.

„Vitamine zilnice pentru suflet” – Humberto A. Agudelo C., Bucureşti, Editura Pauline, 2004