1 septembrie – Începutul anului bisericesc

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi s-a început creaţia lumii şi, tot în această zi, Şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică. În această zi, în bisericile ortodoxe se oficiază slujba Te Deum-ului.

Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului. O ultimă semnificaţie legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii anii indictionului.

Începutul anului Nou Bisericesc instituit la Sinodul I Ecumenic – 325

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ‘anul bineplăcut Domnului’. S-a hotărât de către Sfinţi Părinţi (318) participanţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, pe considerentul că începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut la începutul lunii septembrie, deoarece după calendarul iudaic intrarea în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 14-19) a Mântuitorului, după întoarcerea din pustia Carantaniei, a fost în luna a şaptea, numită Tişri (care corespunde în calendarul nostru lunii septembrie).

Biserica Mântuitorului Hristos prăznuieşte începutul anului creştinesc în locul celui vechi, călăuzindu-se la viaţa cea nouă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ‘Împreună cu El ne-am îngropat prin botez întru moarte: precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm’ (Romani 6, 4).

Cele trei mari perioade ale anului Bisericesc

În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe cruce, urmate de învierea Sa din morţi; tot aşa, în centrul sau inima anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea învierii, cu Săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei.
Ca mijloc de comemorare a vieţii şi-a activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are deci în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se poate împărţi în trei mari faze sau perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii de strană în fiecare din aceste perioade şi anume:

a) Perioada Triodului (perioada prepascală);
b) Perioada Penticostarului (perioada pascală);
c) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Fiecare din acestea cuprinde un număr de săptămâni.

a) Perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor), până la Duminica Paştilor (total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni – adică însuşi Postul Paştilor – este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi rugăciune, pentru marea sărbătoare a învierii, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.
b) Perioada Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (total opt săptămâni).
c) Perioada Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40-26 săptămâni, fiind în funcţie de data Paştilor: cu cât într-un an oarecare Paştile cade mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului dintre ele e mai lungă; dimpotrivă, cu cât într-un an oarecare, Paştile cade mai târziu, iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului dintre ele se scurtează. De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paştilor, încep şi se sfârşesc nu la date fixe, ci variabile, de la an la an. (informaţii preluate din Liturgica Generală, Pr. Prof. Dr. Ene Branişte)

Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari perioade ale lui, şi anume Triodul, Octoihul şi Penticostarul, credincioşii trăiesc în mod concret şi intens simţirea că reiterează viaţa lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieţii Lui şi că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, după cum spune Părintele Stăniloae. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioşilor, Ortodoxia 1 (1981), p.7) Credincioşilor ortodocşi anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului şi viitorului în prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârşite în fiecare zi. Astfel, viaţa pământească a lui Hristos şi cea a sfinţilor nu este pentru Ortodoxie o temă de speculaţie teologic-istorică abstractă, ci este o experienţă vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui Hristos, comunicată credincioşilor prin energiile Lui necreate. (Din cuvântul ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealulu, intitulat „Anul bisericesc – Timpul Mântuirii”, 1 septembrie 2010)

Simbolismul anului nou bisericesc

Sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc şi, în chip simbolic, veacul acesta. Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificaţiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii noastre pământeşti, pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârşeşte spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“.

La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărăteşti cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.

Toamna se încheie un ciclu agrar şi începe altul

Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă, când se adună roadele şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol şi se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este un început, după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii pământeşti face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veşnice a sfinţilor, fiindcă acestea sunt momentele naşterii lor duhovniceşti, pentru viaţa de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul.

Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul cel bun al sufletelor credincioşilor.

Indictionul, numerotarea anilor din timpul romanilor

În Sinaxarul peste tot anul de la finalul Ceaslovului, la ziua dintâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea anului nou bisericesc şi începutul indictionului. Indictionul (de la latinescul indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte şi indictionul întâi şi aşa mai departe, până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care, de asemenea, anul întâi se numeşte indictionul întâi până la al 15-lea an, după care iarăşi începe o nouă perioadă. Că indictionul îşi are numele de la tributurile extraordinare, destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau indictiones) nu există nici o îndoială. Mai greu este să se răspundă la întrebarea: de ce perioada are 15 ani sau de când s-a introdus pentru prima oară indictionul. Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictionului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: se adaugă 3 la anul respectiv şi, apoi, se împarte totul la 15 şi, dacă împărţirea este fără rest, anul indictionului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictionului.

Indictioanele sunt de trei feluri: Indictionul constantinopolitan, care începe la 1 septembrie; Indictionul Cezarului (împărătesc) sau constantinian, începând de la 24 septembrie, şi Indictionul papal sau roman, care începea la 1 ianuarie. Biserica prăznuieşte această zi, adică începutul Indictionului, pentru următoarele motive: mai întâi pentru că, după tradiţia veche, la această dată, Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând, pentru că luna septembrie se consideră început al anului nou bisericesc şi, de aceea, Biserica, mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi noul an să fie roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi eliberare şi orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmaţi întru uşurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit“ (Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului şi şezând a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“. Încât şi popoarele s-au minunat de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui“ (Luca 4, 16-22).

Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării şi a vieţii Mântuitorului

Prin structura anului bisericesc, aşa cum a fost el rânduit, menţionează părintele Branişte, „Biserica urmăreşte ca Persoana şi amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real şi continuu în fiecare din zilele şi anii vieţii creştinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoieşte, în cadrul timpului istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării şi a vieţii istorice a Mântuitorului“. Anul Nou bisericesc are, ca praznic obişnuit, tropar şi condac proprii. Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care a trecut şi Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă. Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, Care binecuvintează cununa anului bunătăţii Sale. Orice an, orice timp este darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne dăm seama că atât sfârşitul anului, cât şi începutul lui stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi“.

Condacul este şi el grăitor în privinţa învăţăturii dogmatice şi liturgice a Bisericii: „Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe drept-credincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, Multmilostive“.