Duminica Slăbănogului (Ioan 5,1-15)
1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. 2. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. 3. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. 4. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. 5. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. 6. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? 7. Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. 8. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. 9. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. 10. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. 11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. 12. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? 13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. 14. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. 15. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.
Despre suferință se vorbește în orice zi. Ba mai mult, o întâlnim la orice pas: face parte din viața noastră. Putem vorbi astăzi de omniprezența suferinței. Cauzele și formele ei sunt atât de multiple și diferite încât puține spații au rămas necontaminate. Încercăm pe toate căile să o evităm, însă se pare că mereu găsește o nișă prin care să se strecoare în viața noastră. Aceasta fie că vorbim de suferința trupului, fie că ne gândim la durerile sufletului. Dacă slăbănogul va fi suferit 38 de ani, acest lucru ar fi putut să însemne minim 38 de ani sau chiar 50 de ani. La 12 ani, copilăria fiind încheiată pentru un copil evreu, a ieșit din casă și s-a așezat în scăldători căutînd azi și mâine și poimâine vindecarea. La 50 de ani, într-o epocă în care preoții ieșeau obligatoriu din slujire, la această vîrstă, la 50 de ani, viața este în mare trăită. Nu mai este nimic de făcut. Nu mai este nicio speranță, niciun nou început. Trecutul este paralizant, viitorul aproape că nu mai există.
Iisus trece printre toți orbii, slăbănogii, uscații, paraliticii și se apropie de cel mai fără speranță, de disperatul ultim, omul care se obișnuise deja cu mirosul puroiului și pentru care zacerea nu mai avea alternativă. Întrebarea lui Iisus: Vrei să te faci sănătos? este aiuritoare pentru cineva care aștepta bolborosirea apelor. Este însă întrebarea potrivită pentru cel încarcerat în propriul trecut, legat de propriile experimentări ale neputinței. Cea mai grea boală spirituală este deznădejdea. Este adevărata paralizie.
Iisus îl întreabă pe acesta dacă vrea să se facă sănătos, deși ar fi putut să îi poruncească direct, fără să îi ceară să-își caute sămânța credinței prin colțurile prăfuite ale inimii. Nu putem decât să ne imaginăm schimbul de priviri dintre Domnul și slăbănog, dar minunea are loc. Tradiția zilelor petrecute sprijinit, stând într-o rână ia sfârșit, slăbănogul sare, își ia patul și se îndreaptă direct spre locul în care nu avea voie să pășească, spre Templu.
Există, dragii mei, între voi dintre aceia care, după încercări repetate și nereușite de a păși în scăldătoare, după ce veți fi fost învinși de atîtea ori, există între voi dintre aceia care și-au piedut orice nădejde că poate fi un nou început? Toate încercările tale de a te lăsa de fumat lunea, de a te lăsa de băut joia, toate curele de slăbire ratate, toate promisiunile încălcate, toate acestea ți-au slăbit nu numai voința, toate acestea te-au condus nu numai la disprețul de sine, toate acestea ți-au condus spre minte viermele care își roade gîndul cum că Dumnezeu nu se mai poate apropia de tine, că nu te mai vrea prin preajma Lui? Istoria slăbănogului ne dă speranță. Hristos se apropie de tine și te-a ales din mijlocul tuturor celorlalți slăbănogi. Lasă-i pe ei să aștepte îngeri, la tine a venit direct Îngerul Domnului, Fiul lui Dumnezeu Însuși, lasă-i pe ei să aștepte horcăiala apei, la tine a venit să vorbească prin cuvinte Cuvîntul Însuși, lasă-i pe aceia în lungă așteptare, tu trebuie să te ridici acum să sari și să te îndrepți spre Templu.
Să pună mușchi pe oase, să învioreze ligamente, să întărească oasele. Toate acestea sunt nimic pentru Cel prin care toate s-au făcut. Aproape 40 de ani de suferință sunt nimic față de ce l-ar fi putut aștepta pe slăbănog. Du-te, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întîmple ceva mai rău… Ce poate fi mai rău? O veșnicie în disperare, în durere, în așteptarea unei vindecări care nu va mai veni niciodată.
Dincolo de suferința celui bolnav, din pagina evanghelică reiese o altă durere a timpului nostru: singurătatea. Să nu ai pe nimeni este o tragedie! Să te simți singur și abandonat într-o lume atât de plină și aglomerată este o suferință. Avem nevoie de oameni. Trebuie să stăm unii lângă alții. Să ne căutăm și să ne găsim unii pe alții, mai ales să ne ajutăm unii pe alții. Nu suntem creați pentru singurătate și egoism. Noi, creștinii, trebuie să fim un contraargument pentru cei care susțin individualismul, egoismul. Noi trebuie să fim sprijin pentru cei neajutorați. Noi trebuie să-i descoperim și ajutăm pe cei singuri. Astăzi nu trebuie să fie nimeni care să spune: „Doamne, nu am pe nimeni”. Pe noi cine ne are? Pe cine ajutăm? Cui suntem sprijin? Vindecarea vine întotdeauna de la cineva și/sau prin cineva, avem nevoie de cineva. Unde e mai multă tristețe sau unde este mai multă durere: în a fi bolnav sau în a fi singur? Cât de dureros este să nu ai pe nimeni în suferință!
De multe ori, în suferință și singurătate, își face loc cu mai multă ușurință păcatul. Există o interdependență între păcat, suferință și singurătate. Deseori, tocmai păcatul duce la suferință sau la singurătate. Câți nu sunt părăsiți tocmai pentru viciile lor? Câți nu se izolează tocmai pentru a se „bucura” de viciile lor fără a fi „stresați” de ceilalți? Cine se izolează, cade pradă păcatului. Singuri suntem mult mai vulnerabili în fața păcatului, a ispitelor. În comuniune se regăsește mai ușor drumul spre vindecare. Iar odată găsită vindecarea, răsună și pentru noi cuvântul Domnului: „Iată, te-ai făcut sănătos! Să nu mai păcătuieşti niciodată, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău!” Niciodată! E atât de provocator acest „niciodată”… Cât de greu este să stai departe de păcat! Dacă nu ar fi harul, am cădea în fiecare clipă. Dacă nu ar fi sprijinul celorlalți am fi târâți imediat în aceleași și aceleași noroaie.
Suferința, singurătatea și păcatul sunt trei plăgi cu care trebuie să ne confruntăm zi de zi. Să stăm uniți în rugăciune, în comuniune, în prietenie. Să stăm în Biserică, în comunitate, în familie. Cine se izolează, suferă și moare! Să-i căutăm pe cei singuri pentru a-i salva. Să învățăm de la Hristos arta apropierii delicate de celălalt.
