Mânia (2)

Mânia, mânia cea curată, este o putere a sufletului. Dacă cel blând din fire este ajutat să sporească duhovniceşte de blândeţea pe care o are, cel mânios este ajutat şi mai mult de această putere a sufletului care este mânia; este de ajuns ca puterea aceasta a mâniei să o îndrepte împotriva patimilor sale şi a celui viclean. Dacă n-o pune în valoare în această direcţie, va profita diavolul de ea.

Cel blând din fire, dacă nu se luptă să dobândească bărbăţie, nu poate face salturi. Pe când cel mânios, dacă ia o hotărâre plină de bărbăţie şi-şi îndreaptă mânia împotriva răului, se înalţă de îndată. De aceea salturile în viaţa duhovnicească le fac cei care au puţină nebunie.

– Deci, dacă înţeleg eu bine, ar trebui să mă mânii pe diavol şi nu pe maici.
– La început te mânii pe ceilalţi; după aceea, dacă te nevoieşti, te vei mânia pe aghiuţă, iar la sfârşit vei ajunge să te mânii numai pe omul tău cel vechi, pe patimile tale. Străduieşte-te, aşadar, să te mânii numai pe aghiuţă şi pe patimile tale, iar nu pe maici.

– Mânia şi încăpăţânarea pe care le am sunt patimi copilăreşti?
– Nu, binecuvântato! Un copil mic este îndreptăţit să se mânie, să bată din picioare, să strige: „Nu vreau, nu vreau!”. Însă atunci când creşte, trebuie să le lepede pe acestea şi să păstreze doar simplitatea copilărească, nevinovăţia, dar să nu păstreze şi nebuniile copilăreşti. Şi vezi după aceea unde ajung unii!.. Atunci când se mânie, se dau cu capul de pereţi. Din fericire, Dumnezeu S-a îngrijit să-l facă pe om cu capul tare, şi aşa nu păţeşte nimic. Alţii îşi sfâşie hainele! Era cineva care din pricina mâniei îşi sfâşia în fiecare zi cămaşa. O făcea bucăţi. Se descărca pe cămaşă ca să nu se descarce pe alţii.
– Adică mânia este o răbufnire?
– Da, dar nu este mai bine ca omul să răbufnească asupra omului său celui vechi, decât asupra celorlalţi?

– Gheronda, eu nu consider că mă mânii, ci pur şi simplu doar mă enervez.
– Cum se poate asta, măi copilă? Dacă te enervezi, trebuie să te cercetezi să vezi dacă nu cumva ai patima mâniei. Altceva este dacă se enervează cineva şi scapă vreun cuvânt, pentru că este obosit sau are vreo problemă, vreo durere etc. Atunci, dacă celălalt îi spune „Bună ziua!”, el poate să-i răspundă: „Mai lasă-mă în pace şi tu!” Bine, dar i-a spus „bună ziua”, nu i-a spus ceva rău. El însă este obosit, are durerea lui, de aceea reacţionează astfel. Vezi, chiar şi cel mai răbdător măgăruş, atunci când îl încarci peste măsură, dă cu copita.

– Gheronda, atunci când nu sunt împăcată cu mine însămi mă enervez din orice şi reacţionez urât.
– Dacă nu eşti împăcată cu tine însăţi înseamnă că ai o indispoziţie sufletească şi este firesc după aceea să reacţionezi urât. După cum, când cineva este bolnav trupeşte, îşi pierde uneori răbdarea şi oboseşte, de pildă, să-i mai asculte pe ceilalţi vorbind, tot astfel şi atunci când nu se află într-o stare duhovnicească bună, îi lipseşte trezvia, răbdarea, îngăduinţa.

– Gheronda, cine-i de vină că mă mânii chiar şi pentru cel mai mic lucru?
– E de vină faptul că crezi că întotdeauna greşesc ceilalţi. La tine, mânia se trage de la gândurile de-a stânga pe care le ai faţă de ceilalţi. Dacă pui gânduri de-a dreapta, nu vei cerceta ce ţi-au spus sau cum ţi-au spus, ci vei lua greutatea asupra ta şi nu te vei mai mânia.
– Însă nu pot să cred că întotdeauna greşesc eu.
– Se vede că ai înlăuntrul tău o mândrie ascunsă. Să fii atentă, căci mânia are în ea îndreptăţire, mândrie, lipsă de răbdare, neruşinare.
– De ce astăzi oamenii se enervează atât de uşor?
– Acum şi muştele se enervează! Sunt încăpăţânate, ţin la voia lor!… Mai demult fugeau dacă le alungai. Dar acum insistă… Este însă adevărat că unele profesii din zilele noastre nu numai că nu ajută la dobândirea liniştii sufleteşti, ci chiar şi pe omul liniştit din fire îl pot face nervos.
– Gheronda, eu, atunci când eram în lume, mă mâniam mult. Aici, la mănăstire, de ce nu mă mânii?
– De multe ori omul se revoltă şi răbufneşte din pricina unor cauze exterioare, pentru că nu-şi găseşte odihna în ceea ce face, ci vrea altceva. Dar aceste reacţii exterioare sunt ca o pulbere care se scutură când omul găseşte ceea ce îl odihneşte.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, vol. V, Editura Evanghelismos, București