Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” - Coslada (Spania)
Parroquia “San Nectario el Taumaturgo”-Coslada/Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, the Healer"-Coslada

Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei

Parohia "Sf. Nectarie Taumaturgul" - Coslada, Spania

Parroquia "San Nectario, El Taumaturgo" - Coslada

Romanian Orthodox Parish "St. Nectarios, The Healer" - Coslada

  • Prima pagina
  • Episcopul locului
  • Istoricul parohiei
  • Viaţa Sfântului Nectarie
  • Taine și ierurgii
    • Botezul
    • Cununia
    • Îndrumar de spovedanie
    • Parastasul
    • Spovedania
  • Familia preotului
  • Şcoala parohială
  • Programul liturgic
  • Contact
  • Español
31 ianuarie 2021

„Noi am uitat ce înseamnă bucuria simplă”

admin_nec Atitudine

A plecat singur din România comunistă, la 19 ani. A studiat arta fotografică în Copenhaga, s-a specializat la New York și Paris și s-a îndrăgostit pentru vecie de fotografii din anii ‘30-’40. A revenit în țară după căderea regimului și a încercat să comprime toți anii în care a lipsit în călătorii-căutări către România aceea pe care, imperceptibil, i-a așezat-o în suflet copilăria. În două decenii de umblet, a găsit sate încremenite în timp, chipuri de oameni vechi, case „din care respiră frumosul”, meșteri dibaci, bucate țărănești. L-a întâlnit chiar și pe „generalul Socăciță”. A așezat lumea asta care abia mai pâlpâie în 15 albume de artă fotografică. Nu se consideră un salvator, dar este. Un dialog despre simplitate, despre amneziile și despre amorțirea lumii moderne cu Răzvan Voiculescu, călătorul de profesie fotograf.

Cum vi se părea, în 1979, când ați plecat în Suedia, România, cea pe care, decenii mai târziu, aveați să o descoperiți aproape la pas?

De când a înțeles că pot să percep lucrurile, tata mi-a spus ce însemna regimul comunist, care a afectat și membri ai familiei noastre, dar și alte sute de mii de oameni care au murit în închisori. Pe de altă parte, făcând Școala Germană din București, am fost ca pe o mică „insulă”. Aveam niște profesori sași care erau legați de Transilvania și care aveau un fel anume de a gândi, făceam tabere în zone frumoase, în care tot timpul învățam lucruri. Sigur că mama venea cu lapte după opt ore de stat la coadă, cum făcea toată lumea, tata se ducea la coadă la benzină și venea peste o zi, dar eu eram totuși un adolescent, care vedea lucrurile faine – că schiam foarte mult, că mă bucuram să mă duc cu cortul la mare. Șocul, pentru mine, a fost sosirea în Suedia. Pentru că atunci, la 19 ani, am înțeles ce înseamnă să n-ai familie.

Ați plecat singur?

Singur. Eu i-am scos pe ai mei din țară. Pe tata l-am adus după aproape cinci ani, când a putut face cerere pentru reîntregirea familiei, iar mama a mai așteptat încă trei ani și jumătate.

Cum ați reușit să ieșiți din România comunistă, singur, la 19 ani?

La timpul respectiv erau patru tipuri de plecări, despre care am aflat abia după ce am ajuns în Suedia, de la unchiul mamei, care fugise în Germania. Plecau sașii, care erau cumpărați de statul german, plecau evreii, apoi exista o filieră a Securității prin care puteai pleca, dacă plătea cineva pentru tine, în special în SUA. Și ultimul tip de plecare, în care m-am încadrat eu, se baza pe o înțele­gere între Ceaușescu și țările vestice – un segment foarte mic raportat la numărul de locuitori al țării trebuia lăsat să plece. Se știa, cel puțin în cercurile noastre, că aceia care terminau liceul și erau șomeri puteau avea șansa asta. Iar eu am refuzat să mă angajez, am depus o cerere și, spre surprin­derea mea, m-au lăsat să plec.

Ce v-a învățat țara adoptivă suficient de repede, încât acest șoc cultural să nu dureze?

Plecasem cunoscând foarte bine trei limbi de circulație – germană, franceză și engleză. Mi-a fost relativ ușor să iau în primire suedeza. Dar veneam dintr-o cultură a bunicii și a mamei mele, pe filieră franceză. Acasă, bunica vorbea cu noi în franceză, să învă­țăm pronunția mai bine. În biblioteca bunicului, totul era de origine austriacă sau franceză. Dar nu eram pregătit și nu știam mai nimic despre cultura suedeză. Ei sunt foarte pragmatici, foarte preciși. Sigur, sunt iubitori de cultură, dar o văd ca pe o formă foarte simplă (nu simplistă) și foarte directă de a-ți transmite un mesaj emoțional. Ei înșiși se exteriorizează extrem de prevăzător și de calculat. Și, din punctul ăsta de vedere, a fost foarte complicat pentru mine să stau acolo. În plus, eram prea mic să mă rup brusc de familie, ruptură în sensul că nu aveam nici o idee despre când voi putea s-o revăd. Ca să pot pleca, renunțasem la cetățenie, eram apatrid. Așa că primii trei ani au fost trauma­tizanți pentru mine.

Cu ce bagaj legat de fotografie ați plecat din țară?

N-am plecat decât cu o descoperire pe care nu o făcusem de mult timp. În anul III de liceu, deja colegii cu nume săsesc începuseră să plece din România, ne împuținam. Și ne-a apucat un fel de gând mai „gri” că fiecare o să apuce pe drumul lui. Am zis că aduc eu aparatul de fotografiat de acasă, să facem niște poze. Așa că în ultimii doi ani de liceu mi-am dedicat mult timp fotografierii momentelor noastre și developării acestor fotografii. Dar nu pentru că aș fi vrut să studiez mai departe fotografia, ci pentru că eram așa de amorezat de grupa aceasta a noastră din Școala Germană, care era ca un club de suflet. Când am ajuns în Suedia, m-am gândit la toată povestea asta cu imortalizarea, cu încadrările fotografiilor, am citit câteva cărți și mi-am zis că ăsta trebuie să fie drumul pe care să merg. Deci, a fost o chestie puțin intuitivă și datorată bunei amintiri din ultimii doi ani de liceu.

„Eu nu pot decât să salvez o bucățică din spiritul satului românesc, salvat în sensul de a putea fi admirat de alte generații”

V-ați întors în țară și ați căutat acea Românie rurală a existențelor necomplicate, a satelor neabuzate de modernism. De ce ați simțit nevoia să explorați spațiul ăsta?

Eu sunt crescut la oraș și singurele mele amintiri legate de sat sunt cele din vacanțele de vară în care eu și fratele meu eram trimiși la sași, la Râșnov, lângă Brașov, să exersăm germana. Stăteam la o familie care avea înțelegere cu părinții noștri ca în prezența noastră să vorbească germana și nu săseasca, un dialect foarte dur, cu destul de multe cuvinte greu de înțeles. După ce am revenit în România, am descoperit Dobrogea. Însă nu pe asfalt, ci pe drumurile negre, de căruță, cum li se spune – prin cătune, peste dealuri. Pe atunci erau foarte puține mașini, satele erau foarte rare, plus toate etniile (turci, macedoneni, megleni). Și mi-am dat seama că acolo e un spirit care mă fascinează și așa a și rămas pentru mine. Am și făcut atunci un album despre Dobrogea. Asta după ce scosesem albumul „Ținuta umilă a splendorii”, titlu dat de Horia Roman Patapievici, care a scris și prefața, și care cuprinde portrete de țărani români. După Dobrogea voiam să fac Bucovina. Dar într-o zi, printr-o întâmplare, m-am întâlnit cu un domn al căruit tată, pentru care avea un cult, era din Țara Lăpușului. Mi-a spus că mă cunoaște ca fotograf și m-a întrebat cât îl costă să fac un album despre Țara Lăpușului. A fost un fel de „vrei, calule, ovăz?” pentru mine. De atunci, din 2009, când aproape că m-am mutat în Țara Lăpușului, am intrat cu adevărat și adânc pe ulița satului. Fiindcă am stat printre oamenii de acolo, am fost la nunți, la botezuri, la datul peste mormânt. Acesta este primul album în care am simțit că am „respirat” satul românesc. Apoi a fost proiectul „Bucătăria hoinară”, în cadrul căruia au apărut deja două albume, iar ultimul, în pregătire, va fi exclusiv cu bucătărie din satul românesc.

Albumele dumneavoastră sunt un fel de „cutii de ­valo­ri” în care așezați lumea asta care încă mai are suflet. Vă considerați un salvator, domnule Voiculescu?

Nu, nu cred că sunt un salvator, pentru că asta ar însemna să fac niște pași înapoi în timp. Ceea ce, evident, nimeni nu poate face pe lumea asta. Eu nu pot decât să sal­vez o bucățică din spiritul satu­lui românesc, salvat în sensul de a putea fi admirat de alte gene­rații. Dar pentru mine a salva înseamnă a frâna sau poate chiar a opri un proces de distrugere, ceea ce eu nu pot să fac. Și, până la urmă, e mersul normal al lucrurilor. Mă uit la istoria satului franțu­zesc, care a avut poezia și bogăția lui extraordinară cam până în anii ‘40. Odată ce a început industrializarea Europei, au dispărut și satele occidentale. Ei erau după bombardamente și după multe distrugeri, așa că nu se gândeau că trebuie să conserve, ci să construiască. Totuși, italienii, francezii, spaniolii au avut capul suficient de pus pe umeri ca să facă niște legi în sprijinul conservării acestui bun național care este arhitectura satului. Noi ne-am dezvoltat cu frâna trasă, a venit și comunismul peste noi, ne-a mai învățat să și furăm, apoi anii ‘90, cu democrația din care fiecare a înțeles că poate să construiască așa cum dorește. Și am ajuns în stadiul dezastruos de a „caria” aproape toate satele, cu case construite prost, mult kitsch. Prin natura meseriei, mă întâlnesc cu numeroși primari și simt în rândurile lor o crasă incultură. Nu simt bucuria asta – să fie primarul unui sat pe care să-l facă și frumos. Parcă prea rar văd unul care a făcut ceva în sensul ăsta. Din păcate, nouă, ca popor, nu ne pasă de ăla de lângă noi și ne pasă foarte puțin de țară. A-ți păsa de țară implică și locul de lângă tine. Sunt 30 de ani de când s-au mutat mulți români în străinătate, au văzut cum fac alții, cum e curat la alții, fără să aibă bani de la Primărie, că își fac singuri. Dar noi parcă n-avem capacitatea de a absorbi partea asta bună și de a o aduce aici. Și e foarte dureros. Nu știu, avem ceva în noi, nu pot să definesc ce. 

Personajul preferat din satul românesc – „generalul Socăciță”

Cum percepeți lumea satului după atâția ani de hoinărit și de explorat?

Faptul că folosiți expresia „lumea satului” pentru mine e prea mult, pentru că nu cred că ea mai există. Este o lume mult mai divizată, individualizată, cu un fel de viață pe repede înainte. Văd o viață trunchiată, o trecere către un nou sat românesc, pentru că generațiile de până în 60 de ani sunt mult diluate, nu mai au spiritul celor care au acum 75-85 de ani. Mi-e teamă să mă gândesc la ce va mai rămâne ca spirit, peste 15 ani, din lumea asta.

Ce mai poate fi salvat azi din satul românesc?

Cred că arhitectura. În nici un caz spiritul.

Personajul dumneavoastră preferat din aceste sate este socăcița, un fel de personaj arhetipal. De ce?

Pentru că am asistat în Țara Lăpușului la multe pregătiri făcute de socăcițe și am rămas impresionat de ce implică lucrul acesta. În mintea mea simplă ­ziceam că dacă femeia asta gătește pentru familia ei și termină masa în două ore, pentru o înmormântare la care participă 150 de persoane nu face decât să multiplice de tot atâtea ori ingredientele folosite. Și că face cam același lucru numai că într-un recipient mai mare. De-abia când am asistat o astfel de socăciță și am văzut câtă organizare implică, câte femei trebuie să o ajute, câtă coordonare trebuie, ca în ziua respectivă să fie proaspete toate bucatele și să poată fi servite calde, am înțeles că tot ce face e o performanță. Atunci mi-am dat seama că femeia asta e un fel de general. Erau patru-cinci ajutoare care ascultau exact de ordinele ei. De-atunci mi se trage această fascinație pentru generalul Socăciță (zâmbește).

„Eu sunt adeptul călătoriei, care te îmbogățește, nu al turismului, care te tâmpește”

Ați mărturisit, la un moment dat, că prin fotografiile dvs. invitați oamenii să gândească viața în termeni simpli. De ce consi­derați că noi, românii, ca și ceilalți locuitori ai lumii globalizate, am ajuns să ne complicăm viețile atât de mult?

Eu am aversiune pentru tot ce înseamnă marketing. Iar viața noastră toată consider că este „marketizată”. Fac parte dintr-o generație care a semiscăpat. Am trăit ani în care noțiunea de marketing aproape că nu exista, cel puțin în lumea românească. Odată ce toți am devenit „world wide web”, am început să stăm agățați de niște repere construite pe niște entități (oameni, companii), care încearcă să ne explice în fiecare zi, sub formă de vânzări, ce este bine pentru noi. În ultimii 15 ani am ajuns să gândim prea mult în termeni de „a avea”, lucru care contează așa de puțin în termenii bucuriei interioare. Opinia mea e că oamenii normali se pot bucura o zi de lucruri materiale (mașină, iaht). Restul acestei bucurii e falsă; te bucuri că le scoți în lume și oamenii văd că le ai. Cred că lumea merge către o tâmpire, la modul concret. Ce dacă avem Google și avem orice de pe Google? Ce-am rezolvat cu asta? Problema e ca-ntr-o școală bună – nu să ai un profesor care să-ți bage cunoștințele în cap cu pâlnia, ci să te facă să judeci. Cred că toată societatea se îndreaptă spre a nu mai gândi. Treabă care seamănă foarte mult cu comunismul, numai că altfel îmbrăcată. Și asta se întâmplă tocmai pentru că am uitat ce înseamnă bucuria simplă. Bucuria de azi e să mă duc în Maldive, să stau pe un șezlong pe care am plătit 30 de euro și să văd marea aia de smarald. Eu nu zic că nu-i frumos, dar, mă iertați, s-ar putea ca între stațiunile 2 Mai și Vama Veche, unde e pustiu, cu o simplă pălăriuță pe cap să poată fi la fel de fabulos să ascult marea. Ăla care se duce în Maldive e turistul pentru mine. Turistul trebuie nu numai să arate, ci să și spargă bani. Eu sunt adeptul călătoriei, care te îmbogățește, nu te tâmpește, ca turismul. Călătorul are nevoie de emoție, de întâlnirea cu marea, cu muntele, cu oamenii. Să intre în casa omului și să mănânce mămăliga lui. Aia mi se pare fabulos!

Fotografiile dumneavoastră sunt un fel de soli ai copilăriei. Poeta Louise Gluck, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, spunea: „Vedem lumea numai o dată, în copilărie. Restul e memorie”. Dumneavoastră cum vă rapor­tați la propria copilărie?

Ce spune această poetă nu face decât să-mi reconfirme faptul că eu nu am putut niciodată să trec de plecarea mea din România. Am avut o copilărie pe care o consider fantastică. Am simțit protecția părinților, dar și încrederea pe care mi-au dat-o, că nu trebuie să stau ca într-un cocon, acasă. Când am plecat, a fost totul foarte abrupt. Cumva, totul s-a oprit acolo. De aceea, cam tot ce fac de atunci reprezintă, practic, niște reverberații ale stărilor mele din perioada aceea. Inclusiv ceea ce fac legat de satul românesc. Pentru că țin minte foarte bine ce sentiment fabulos aveam când mă jucam cu copiii sași pe ulițele din Râșnov. Și cred că ulițele pe care le caut acum nu-s decât acele ulițe. Eu nu cred în vorba aceea că trebuie să privim tot timpul spre viitor. Da, fac asta când e vorba despre sănătate, când e vorba despre o întâlnire cu cineva căruia-i pot da ceva din punct de vedere emoțional și el îmi poate da mie. Dar celelalte valori, precum cele ale copilăriei, sunt acelea în care găsesc sevă și de care mă pot bucura așa de mult, încât sunt împlinit, pot să dispar și mâine.

Otilia Bălinișteanu

Sursa: ziarullumina.ro

Despre valori în ziua de astăzi A fi creștin

Articole pe același subiect

6644E09F-53F0-4587-AD8C-DD54E7A1E58D

Atitudine

O Iubire și nouă fericiri

2469B187-99F5-4FF3-851F-FFB56D2855D0

Atitudine

ESTE NEVOIE DE UN NOU „PROCES AL DOCTORILOR INFAMIEI”?

472D2793-3E6E-478D-80B4-4A2D29521380

Atitudine

Catedrala și Biserica sunt bune doar când Statul are nevoie de ele

Moaștele Sf. Nectarie
în biserica din Coslada


Moaștele Sf. Martiri din Hozeva
în biserica din Coslada




Moaștele Sf. Epictet și Astion
în biserica din Coslada




Tipărite în parohie

Statististici


free counters

Blogroll

  • Iconografo
  • Kalomiros.blogspot.com.es
  • L'atelier Saint Jean Damascene
  • L'Institut Saint-Serge
  • Mitropolia greaca Madrid
  • Monasterio virtual
  • Noi în Spania
  • Occidentul românesc
  • Paso a paso en la Ortodoxia
  • Pro Ortodoxia

Atitudine ortodoxă

  • Fericiţi cei prigoniţi
  • Laurenţiu Dumitru
  • ProVita
  • ProVita Craiova
  • Rafael Udrişte
  • Război întru Cuvânt
  • Razvan Codrescu
  • Savatie Baştovoi
  • Sceptik
  • Viaţa la ţară

Resurse ortodoxe

  • Biblia ortodoxă
  • Biblioteca (ortodoxie.3x.ro)
  • Biblioteca mănăstirii Săraca
  • Biblioteca teologică digitală
  • Biblioteca viostil
  • Coleţia de paterice
  • Doxologia
  • Enciclopedia ortodoxă
  • Harta mănăstirilor
  • Mărturisitor ortodox
  • Materiale provita
  • OrtodoxMedia
  • Servicios y Oraciones
  • Sfaturi ortodoxe
  • Sinaxarul (audio)
  • Tâlcuirea Psaltirii
  • Tezaurul ortodox
  • Vieţile sfinţilor

Femeia şi mama ortodoxă

  • Casa părintească
  • Dăruind vei dobândi
  • Din pridvor
  • Femeia creştină
  • Gândeşte frumos
  • Hristos împărtăşit copiilor
  • La pieptul mamei
  • Orthodox education
  • Picuri de rouă
  • Un colţişor de rai

Utile

  • athoscollection.ro
  • bluartdesign.bizoo.ro
  • icoaneortodoxe.com.ro
  • Însemne ortodoxe
  • magazinortodox.ro
  • skiadopoulosbros.gr
  • vesminte-mithra.ro
  • vesmintepreotesti-iasi.ro
  • www.amro.ro
  • www.art-mobirel.ro
  • www.artborder.gr
  • www.arttiffany.ro
  • www.bingbeng.ro
  • www.brodart.ro
  • www.churchitems.gr
  • www.clopote.md
  • www.clopote.ro
  • www.clopoteblotor.ro
  • www.cusutsibrodat.ro
  • www.dimbales.com
  • www.dixibijou.ro
  • www.evagelidisilias.gr
  • www.gallerybyzantium.com
  • www.geritrading.ro
  • www.ierorafeio.gr
  • www.iletrade.ro
  • www.jianuart.ro
  • www.landau.ro
  • www.lidar.ro
  • www.marmovest.ro
  • www.maryhit.com
  • www.mobilier-biserici.ro
  • www.msfc.ro
  • www.orthodoxmall.eu
  • www.pantex.ro
  • www.profiart.ro
  • www.reinvierea.ro
  • www.studio-vitralii.ro
  • www.stzosima.com
  • www.tarobrod.ro
  • www.textor-textiles.ro
  • www.textor.ro
  • www.theiconart.gr
  • www.ttc-stoffe.ro
  • www.vesminte.com
  • www.vesminte.ro
  • www.vesmintepreotesti.com
  • www.vesnavestments.com
  • www.xaxiras.com

Caută în site

Categorii articole

  • Album foto
  • Antiecumenism
  • Anunțuri
  • Articole și resurse în limba spaniolă
  • Atitudine
  • Audio
  • Cântări
  • Cărţi
  • Din Spania
  • Duhovnicești
  • Organizare
  • Parohie
  • Predici la Duminici și Sărbători
  • Program
  • Provita
  • Sfântul Nectarie
  • Știri și evenimente
  • Uncategorized
  • Viața parohiei
  • Video
  • Viețile Sfinților

Adresa parohiei şi programul liturgic

Adresa: Coslada, Calle del Ferrocarril 21-23

Programul liturgic săptămânal:

Luni:
09.00 – Paraclisul MD Prodromiţa.

Marţi:
09.00 – Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul.

Miercuri:
08.00 – Taina Spovedaniei;
09.00 – Paraclisul Sf. Nectarie;
10.00 – Taina Spovedaniei.

Joi:
09.00 – Paraclisul Sf. Ioan Rusul

Vineri:
08.00 – Taina Spovedaniei;
09.00 – Paraclisul Maicii Domnului;
10.00 – Taina Spovedaniei.

Sâmbătă:
08.00 – Taina Spovedaniei;
09.00 – Paraclisul Sf. Mucenic Gheorghe;
10.00 – Taina Spovedaniei.
15.30 – Taina Spovedaniei şi Vecernia.

Duminică:
08.30 – Sfânta Liturghie.

În zilele praznicelor împărăteşti sau de pomenire a sfinţilor din timpul săptămânii, Sfânta Liturghie se săvârşeşte dimineaţa, potrivit programului anunţat în duminica dinaintea sărbătorii.

Paroh, Pr. George Cimpoca

Telefon: 677. 275. 236

Arhiva articolelor

  • aprilie 2021 (15)
  • martie 2021 (42)
  • februarie 2021 (34)
  • ianuarie 2021 (23)
  • decembrie 2020 (39)
  • noiembrie 2020 (19)
  • octombrie 2020 (18)
  • septembrie 2020 (19)
  • august 2020 (30)
  • iulie 2020 (38)
  • iunie 2020 (41)
  • mai 2020 (12)
  • aprilie 2020 (37)
  • martie 2020 (25)
  • februarie 2020 (24)
  • ianuarie 2020 (28)
  • decembrie 2019 (28)
  • noiembrie 2019 (32)
  • octombrie 2019 (37)
  • septembrie 2019 (35)
  • august 2019 (19)
  • iulie 2019 (20)
  • iunie 2019 (37)
  • mai 2019 (53)
  • aprilie 2019 (38)
  • martie 2019 (31)
  • februarie 2019 (43)
  • ianuarie 2019 (56)
  • decembrie 2018 (37)
  • noiembrie 2018 (36)
  • octombrie 2018 (25)
  • septembrie 2018 (31)
  • august 2018 (13)
  • iulie 2018 (43)
  • iunie 2018 (49)
  • mai 2018 (58)
  • aprilie 2018 (72)
  • martie 2018 (77)
  • februarie 2018 (67)
  • ianuarie 2018 (77)
  • decembrie 2017 (45)
  • noiembrie 2017 (41)
  • octombrie 2017 (76)
  • septembrie 2017 (64)
  • august 2017 (50)
  • iulie 2017 (96)
  • iunie 2017 (50)
  • mai 2017 (38)
  • aprilie 2017 (58)
  • martie 2017 (72)
  • februarie 2017 (43)
  • ianuarie 2017 (39)
  • decembrie 2016 (52)
  • noiembrie 2016 (38)
  • octombrie 2016 (60)
  • septembrie 2016 (66)
  • august 2016 (33)
  • iulie 2016 (33)
  • iunie 2016 (66)
  • mai 2016 (62)
  • aprilie 2016 (56)
  • martie 2016 (52)
  • februarie 2016 (59)
  • ianuarie 2016 (58)
  • decembrie 2015 (53)
  • noiembrie 2015 (35)
  • octombrie 2015 (62)
  • septembrie 2015 (40)
  • august 2015 (76)
  • iulie 2015 (77)
  • iunie 2015 (69)
  • mai 2015 (77)
  • aprilie 2015 (72)
  • martie 2015 (118)
  • februarie 2015 (108)
  • ianuarie 2015 (72)
  • decembrie 2014 (62)
  • noiembrie 2014 (76)
  • octombrie 2014 (87)
  • septembrie 2014 (109)
  • august 2014 (94)
  • iulie 2014 (66)
  • iunie 2014 (103)
  • mai 2014 (110)
  • aprilie 2014 (104)
  • martie 2014 (149)
  • februarie 2014 (99)
  • ianuarie 2014 (128)
  • decembrie 2013 (113)
  • noiembrie 2013 (85)
  • octombrie 2013 (103)
  • septembrie 2013 (152)
  • august 2013 (128)
  • iulie 2013 (113)
  • iunie 2013 (79)
  • mai 2013 (53)
  • aprilie 2013 (51)
  • martie 2013 (53)
  • februarie 2013 (76)
  • ianuarie 2013 (81)
  • decembrie 2012 (53)
  • noiembrie 2012 (50)
  • octombrie 2012 (76)
  • septembrie 2012 (45)
  • august 2012 (53)
  • iulie 2012 (50)
  • iunie 2012 (46)
  • mai 2012 (70)
  • aprilie 2012 (38)
  • martie 2012 (52)
  • februarie 2012 (60)
  • ianuarie 2012 (64)
  • decembrie 2011 (66)
  • noiembrie 2011 (49)
  • octombrie 2011 (64)
  • septembrie 2011 (60)
  • august 2011 (64)
  • iulie 2011 (54)
  • iunie 2011 (52)
  • mai 2011 (49)
  • aprilie 2011 (31)
  • martie 2011 (42)
  • februarie 2011 (44)
  • ianuarie 2011 (41)
  • decembrie 2010 (42)
  • noiembrie 2010 (46)
  • octombrie 2010 (43)
  • septembrie 2010 (44)
  • august 2010 (46)
  • iulie 2010 (37)
  • iunie 2010 (62)
  • mai 2010 (34)
  • aprilie 2010 (28)
  • martie 2010 (35)
  • februarie 2010 (54)
  • ianuarie 2010 (49)
  • decembrie 2009 (59)
  • noiembrie 2009 (60)
  • octombrie 2009 (70)
  • septembrie 2009 (69)
  • august 2009 (55)
  • iulie 2009 (51)
  • iunie 2009 (62)
  • mai 2009 (49)
  • aprilie 2009 (30)
  • martie 2009 (13)
  • februarie 2009 (35)
  • ianuarie 2009 (38)
  • decembrie 2008 (24)
  • noiembrie 2008 (9)
  • octombrie 2008 (7)
Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” - Coslada (Spania)
  • Prima pagina
  • Episcopul locului
  • Istoricul parohiei
  • Viaţa Sfântului Nectarie
  • Taine și ierurgii
    • Botezul
    • Cununia
    • Îndrumar de spovedanie
    • Parastasul
    • Spovedania
  • Familia preotului
  • Şcoala parohială
  • Programul liturgic
  • Contact
  • Español
Adresa bisericii parohiale: Calle del Ferrocarril
nr. 21-23, Coslada
Telefon: 0034.677 275 236