Patimi și virtuți

Dintre toate patimile, mândria întunecă cel mai mult conștiința omului și-l face să nu-și cunoască bolile sufletului, nici pe cele mici și tăinuite, nici pe cele mari și vădite. “Trufia pricinuiește uitarea păcatelor“, spune Sfântul Ioan Scărarul.

“Mulți dintre cei mândri nu se cunosc pe ei înșiși socotind ca sunt nepătimași, dar și-au văzut sărăcia virtuții în ceasul ieșirii din viață“.

Mândria este cea care duce pe om la “îndreptățirea de sine”, după cum spun Părinții, care-l face să nu-și recunoască păcatul și să nu fie conștient de el.

Se întâmplă că însuși omul duhovnicesc nu-și cunoaște patimile, pentru că adesea, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele se află în stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormitează. Nemișcarea lor îndelungată îl face chiar pe cel veghetor să se socotească lipsit sau izbăvit de ele. Iar atunci, pacea sufletului său nu este altceva decât o mare înșelare.

Într-adevăr, pe lângă pacea pe care o rodește nepătimirea, la care se ajunge pe culmile nevoinței, când omul este cu adevărat izbăvit de orice patimă, există, după cum arată Evagrie, o stare de pace mincinoasă, care rezultă din retragerea demonilor, atunci când aceștia sunt siguri ca în fapt bietul suflet se află în stăpânirea lor. De pildă, atunci când fie slava deșartă, fie mândria iau locul tuturor celorlalte patimi.

Se mai poate ca, prins în mulțimea și agitația treburilor lumești, omul să nu-și simtă patimile, preocupările de zi cu zi împiedicându-l să-și cunoască starea.

“Prin trup, sufletul e distrat și uită de patimi“, spune, în acest context, Avva Dorotei; însă, spune tot el: “să vină careva dintre voi, să-l închid într-o chilie întunecoasă, să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu se întâlnească cu nimeni, să nu cânte psalmi, să nu se roage, nici să-și amintească deloc de Dumnezeu numai trei zile. Și vei afla ce fac patimile cu el“.

Când însă omul părăsește cărările lumii și începe să umble pe calea duhovnicească, se stârnesc în el cu furie patimi până atunci neștiute sau care-i păreau cu totul mici și neînsemnate.

“Să nu ne mirăm – spune Sfântul Ioan Scărarul – dacă, intrând în arena nevoinței, ne vom vedea la început mai pătimași decât în viața din lume […]. Căci fiarele ascunse, mai înainte nu se arătau“.

Iar Avva Talasie atrage atenția asupra faptului că: “în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe față însă abia atunci când respingem lucrurile“.

Cel mai adesea, în vreme de ispită afla omul care-i sunt patimile.

“Sunt multe patimi în suflet pe care nu le cunoaștem până când nu vine ispita, ca să ni le arate“, spune Evagrie.

De asemenea, omul nu-și cunoaște patimile câtă vreme nimeni și nimic nu i le trezește și nu i le răscolește. Dacă nu are gânduri păcătoase, aceasta nu înseamnă că e lipsit de păcate, ci doar că pe moment lipsește lucrul în stare să i le stârnească.

“Altceva este a te izbăvi de gânduri și altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbăvește cineva de gânduri, când nu sunt de față acele lucruri față de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată lucrurile, ies la iveală“.

Știm din viața pustnicilor că în singurătate nu se mișcă în om patimile pe care le iscă întâlnirea cu semenii; dar ele se ivesc îndată ce se părăsește sihăstria.

“Negreșit, orice patimi nevindecate vom duce în pustie, le vom simți acoperite în noi, și nu sugrumate“, spune Avva Ioan Casian.

“Câte un om pare răbdător și smerit până nu s-a întovărășit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, îl și vezi revenit îndată la firea lui de mai înainte. Patimile ce stăteau ascunse au și irupt ca niște cai fără zăbală care, după o prea lungă odihnă, țâșnesc năvalnic și sălbatic din grajd, rănindu-l de moarte pe cel care-i mână. Într-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii și mai mult se aprind în noi patimile dacă n-au fost sugrumate mai înainte“.