Pornirile pătimașe

Pornirile pătimașe ale omului nu sunt determinate, așa cum se crede cel mai adesea, de circumstanțe exterioare. Evenimentele și oamenii nu fac decât să dea la iveală patimile ascunse în suflet.

“Fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras și momit de ea“, spune Sfântul Apostol Iacov în epistola sa (1, 14). Iar Sfântul Ioan Casian atrage atenția:

“Negreșit, niciodată nimeni nu e împins la păcat fiind ațâțat de patima altuia dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor și nici nu trebuie să credem că cineva este amăgit pe dată când, la vederea frumuseții unei femei, cade în nerușinata desfrânare, ci mai degrabă că această vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafață boala ascunsă, încuibată în adâncul lui“.

“E un lucru de râs și o judecată strâmbă – scrie Avva Dorotei – să spună cineva despre un altul care l-a supărat zicându-i vreun cuvânt: “De nu venea acesta și nu-mi vorbea și nu mă tulbura, n-aș fi păcătuit”. Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima care era în el. Așa și acesta se socotea pe sine șezând în pace și în liniște, dar înlăuntrul lui avea patima și nu știa. A fost de-ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt și a scos la arătare putreziciunea ascunsă înlăuntru“.